Obsesia istoriei în discursul public românesc de după 1989 ţine, în primul rînd, de problemele gestionării identităţii/identităţilor colective, de nevoia de legitimare a proiectelor de acţiune politică prin diversele ficţionalizări ale trecutului, şi, adeseori, de o conştiinţă vinovată. Nici o lectură a trecutului istoric, cu atît mai mult a celui apropiat, nu este cu desăvîrşire "inocentă" - o ştim de la Foucault, orice discurs al cunoaşterii implică şi un discurs de putere, chiar şi relativismul epistemologic extrem implică un parti-pris ideologic sublimat într-o atitudine/opţiune metodologică. În aceste condiţii, o alternativă acceptabilă la iluzia totalitară a obiectivităţii ar fi asumarea integrală, onestă a propriei subiectivităţi şi a limitelor ei, a eventualelor erori şi slăbiciuni. Mă cam deranjează, recunosc, îndemnurile la amnezie de genul "La ce bun să dezgropăm trecutul? mai bine să privim către viitor" ale unor reprezentanţi ai autorităţii publice cu un trecut politic "încărcat". Dacă obsesia istoriei poate fi lesne "psihanalizată", acelaşi lucru se poate spune şi despre cei care ar dori să privim tot înainte. Istoria, în ultimă instanţă, e (şi) un act de necrofilie. Poate că în teama de istorie a unora se ascunde şi o teamă iraţională de "fantome", de morţii cei vii, de strigoii care îşi revendică bunuri de care au fost deposedaţi. Sistemul comunist şi-a dorit şi el să anihileze trecutul, nu prin îndemnuri reconciliatoare la amnezie, ce-i drept, ci prin demolare, prin falsificare brutală şi prin represiune, prin impunerea unei perspective unice în locul pluralităţii discursurilor şi perspectivelor. Or, astăzi, tocmai trecutul recent sau relativ recent se doreşte a fi escamotat. E firesc - el e prezent printre noi, prin actorii săi care ne sfătuiesc să nu-l "dezgropăm". O analiză a istoriei instituţionale, sociale şi culturale din ultimele deceni