Au trecut de atunci cincizeci şi şase de ani. În 1945, tot în frumoasa lună mai, vestea şi legenda însoţitoare dădeau buzna peste români: un grup de trei savanţi din echipa de şoc a lui Stalin veneau la Bucureşti, aducînd cu ei ştiinţa vremurilor noi. Printre ei, agronomul N. V. Ţîţin - un bărbat micuţ, zîmbitor, întrucîtva semănînd cu Maxim Gorki, emanînd o seninătate despre care, la drept vorbind, nimeni nu va şti vreodată dacă pleca din modestia sa sau din vreo teamă surdă ce-i ajunsese pînă la oase. Ţîţin era continuator al cu totul şi cu totul fenomenalului Ivan Vladimirovici Miciurin, fostul funcţionar de căi ferate ajuns agrobiologul preferat al lui Lenin, cel care arătase clar că ştiinţa comunistă poate, după plac, lua la palme ştiinţa burgheză. În egală măsură, Ţîţin era şi contemporan cu nu mai puţin celebrul Trofim Denisovici Lîsenko, savantul-mascotă al lui Stalin, cel mai demn continuator al lui Miciurin şi preşedinte, în acel moment, al Academiei de Ştiinţe Agricole "Lenin". Ajuns la Bucureşti, Ţîţin a vorbit - pe ruseşte, omul necunoscînd altă limbă - despre ceea ce ştia el mai bine: în seara de 22 mai '45, el a povestit selectului auditoriu român despre povestea fascinantă a Producerii de hibrizi prin încrucişarea de specii diferite. De faţă erau cîţiva savanţi români - precum Traian Săvulescu (profesor universitar de patologie vegetală!) -, rămaşi mască (şi nerefăcuţi nici în zilele următoare, cînd cei trei sovietici deveneau membri de onoare ai Academiei Române). Dacă ar fi fost de faţă, însăşi Şeherezada ar fi gemut de plăcere, pentru că oricum n-ar fi dus-o capul la încrucişarea - descrisă de Ţîţin - a grîului cu pirul, avînd drept rezultat un spic miracol, îngreunat de 100 de boabe mari şi sănătoase, capabile să fie semănate - de către sovhoznicul sovietic - pînă hăt, departe, spre Polul Nord. Dar povestea nu se termina aici. Peste cîteva