Caragiale a fixat, caricatural fireşte, în O scrisoare pierdută, propensiunea pentru istorie în anumite medii intelectuale: "Voi dascălii sînteţi băieţi buni, dar aveţi un cusur mare: cum vă vorbeşte cineva de istorie, s-a isprăvit, are dreptate. Ce istorie?..." Dramaturgul avea dreptate. Apelul la istorie a slujit adesea la falsificarea ei. Desigur, nu există o istorie curat obiectivă în toate straturile ei. Istoria e fatalmente subiectivă, depinzînd întotdeauna de modalitatea interpretării aceleiaşi surse documentare. Un document, deci un izvor cert de informaţie, poate căpăta varii interpretări. De aceea, istoria a fost mereu convocată pentru a certifica discursul de tip naţionalist. L-au folosit, în ultimii 50-60 de ani, legionarii şi, apoi, în perioada ceauşistă, comunismul ajuns în faza naţionalismului agresiv. N. Ceauşescu, voind să fie legitimat naţional, se prezenta drept continuatorul direct al marilor voievozi, organizîndu-i-se, în "vizitele de lucru" prin ţară, sinistre spectacole în care aceste simboluri istorice îi înălţau osanale, apoi el, conducătorul de azi, dădea mîna cu ei. Institutul de Istorie al Partidului devenise, în aceeaşi perioadă, exponentul recrudescenţei dacismului şi al tracismului care făcuse, mai înainte, epocă în cercurile de extremă dreapta româneşti. Romanii, al doilea partener în procesul formării poporului român (al treilea a fost, se ştie, componenţa slavă), erau prezentaţi constant drept ocupanţi prădalnici, iar latinitatea (totuşi dovada peremptorie a originii romane a poporului român) era desconsiderată, pretinzîndu-se că, de fapt, latina e, la origine, o limbă dacă. S-a realizat, atunci, o stranie alianţă între opiniile tracisto-daciste ale legionarului Iosif Constantin Drăgan, cu revista sa Noi tracii, de largă circulaţie în ţară, şi Institutul de Istorie al Partidului care, în ciudat consens, se năpusteau împotriva