La televizor,

Copiii spun lucruri trăsnite. ...Nu numai la televizor. Poate vi s-a întîmplat ca, privind în ochii unui copil care se pregăteşte să vă spună ceva, văzîndu-l cum se încruntă şi se concentrează, simţind cum îşi aliniază cuvintele, ca pe nişte soldăţei înainte de atac - poate vi s-a întîmplat să vă ţineţi respiraţia, aşteptînd, fără să ştiţi prea bine de ce, o revelaţie, o iluminare, un mesaj care să vă clarifice prin minune propriile frămîntări, o perspectivă proaspătă. Sau atunci cînd ciuliţi urechile la conversaţiile dintre ei - schimburi de replici care de obicei trec zumzăind pe lîngă atenţia adulţilor: copiii, cu seriozitatea lor misterioasă, cu fluxurile şi refluxurile curiozităţii lor, cu dispoziţia lor imprevizibilă, cu limbajul şi ritualurile şi codurile prin care descifrează lumea. Poate aţi visat uneori că, dacă aţi reuşi să pătrundeţi toate astea, să daţi de tîlcul lor, înţelegerea astfel dobîndită v-ar fi de folos, ar străpunge cumva confuzia vieţii de adult. Dar, în loc de tîlc, copiii (care se străduiesc să prindă regulile noastre) ne oferă, de obicei, lucruri trăsnite. Care, ca majoritatea lucrurilor, se transformă mai devreme sau mai tîrziu în televiziune. OK. Ar fi OK dacă, uitîndu-mă la emisiunea de la Prima TV, n-aş avea din cînd în cînd senzaţia ca asist la un număr de dresură. Unii copii par a repeta giumbuşlucuri puse la punct dinainte, bazaconii învăţate pe de rost, ghiduşii cu efect verificat. Unii par îmboldiţi nu atît de nevoia copilărească de a atrage atenţia, cît de lecţii (primite acasă, primite în culise) - cum să iasă mai bine în evidenţă, cum să spună lucruri mai trăsnite decît ale altora. Unii apar pe micile ecrane transformaţi în mici cabotini - şi pe micile ecrane mişună deja atîţia mari cabotini, încît ţi-ai dori ca măcar din apariţiile copiilor să ţîşnească ceva neaşteptat, nepregătit, necontrolat, nefals