sau despre retardarea deliberată În vitrina unui distins hotel bucureştean hodinesc cîteva vase mai stranii decît obişnuita recuzită de suvenire. Anunţul care le acompaniază, printre paiele dătătoare de autenticitate, ne lămureşte: nu sînt nişte vaze inabil făcute (cu mîna doar) şi stîngaci vopsite (cu degetul), aşa cum biata noastră minte ne-ar fi îndemnat să credem. Nu sînt nişte vase oarecare, stîngăciile au un mai înalt scop: vor să dea seama despre ceramica "noastră" de Cucuteni, revizitată astăzi cu mijloace care, cată să ne închipuim şi noi deodată cu distinşii artişti, le reeditează pe cele de atunci. Cu alte cuvinte, obiectele acelea vor fi fiind - deopotrivă - vechi şi noi. Ideea nu este nici ea măcar nouă, ci de tot veche. Primesc din vreme în vreme, alumn cum mă aflu, nu doar revista Oxford Today, care mă ţine la curent cu ce se mai întîmplă prin locurile tinereţii mele post-revoluţionare, ci şi broşura de reclamă a firmei Past Times. În ea sînt oferite finilor degustători oxonieni (oricum superiori în toate - am fost instruţi să credem - celor de la Cambridge) două categorii de obiecte: 1) replici ale unor originale din trecute vremi, refăcute cu precizie desăvîrşită azi şi 2) obiecte cu funcţiuni strict contemporane, dar în formă de - sau cu decoraţii preluate după - obiecte aparţinînd unor epoci istorice revolute. Dintre toate, mie-mi plac boxerii cu Rule, Britannia!, dar nici altor kitsch-uri de pe acolo nu le poţi refuza calificativul de "drăguţ". Sau, încă mai dificil: ce statut acordăm acelor obiecte de mobilier care se mai fabrică şi astăzi - în serii discrete şi la preţuri pe măsură - şi care continuă, cu îngăduinţa deţinătorilor de copyright, acele prototipuri de mobilier semnat de mari artişti şi arhitecţi? Discuţia nu poate fi rezolvată, ea fiind mai veche şi ţinînd de un raport copie-original căruia epoca noastră i-a estompat dramatism