Cum am ajuns din popor de păstori,

vînători de cîini

Cei care au acasă copii încă la vîrsta întrebărilor au avut o problemă mare zilele acestea: cum să le explice de ce cîinele e în acelaşi timp cel mai bun prieten al omului şi cel mai mare inamic al lui. Aceiaşi copii, care dimineaţa învaţă pe dinafară "stăpîne, stăpîne / mai cheamă şi-un cîne", se duc seara la culcare după jurnalul de ştiri în care s-a raportat lichidarea încă unei tranşe de fioroşi prădători urbani. Să fie aceeaşi specie? Pare greu de crezut, după cum la fel de greu e să-i consideri umani atît pe cei care îngrijesc cîinii, cît şi pe cei care îi prind şi-i omoară. Trebuie cumva să alegi - care e specia noastră? Nu-i uşor de spus - şi poate că nici nu contează. După cîteva zeci de mii de ani în care ne-au ajutat strămoşii să vîneze şi să scape de fiarele sălbatice, cîinii carpatini n-au decît să constate că nu şi-au ales bine prietenii. Sau să înţeleagă retorica umanistă a primăriei, care spune că, în esenţă, moartea are şi părţile ei pozitive (de exemplu, nu te mai doare ochiul scos de hingheri). De fapt, chestiunea cîinilor împarte din nou societatea românească, la fel cum a făcut-o în 1990 problema politică. Ca şi atunci, opoziţia e alcătuită în mare parte din doamne cu sufletul larg, repede vărsătoare de lacrimi şi organizatoare de demonstraţii. În schimb, suporterii puterii (locale, din fericire) au ajuns mai departe de tradiţionalele aplauze destinate, astăzi, hingherilor. E cunoscut cazul unui anonim vînător citadin, ajuns la poliţie acum vreo două săptămîni, după ce împuşcase trei cîini. Bravul nostru luptător de gherilă şi-a lichidat victimele din maşină, cu o armă de tir - însă a luat-o la fugă cînd poliţia a ajuns lîngă el. Nici Van Damme n-ar fi procedat altfel. Şi totuşi, de ce tocmai astăzi şi de ce tocmai cîinii? De ce nu gropile, murdăria de pe stradă, mîndria n