Limbajul dictaturii nu pomenea adopţiile, care erau totuşi puse la cale pe sub mînă. Nu sub presiunea unor imixtiuni străine, ci în deplină independenţă, regimul trata problematica infantilă ca pe una dintre priorităţile sale. Rod al acestei priorităţi, natalitatea represivă îşi consemna efectele în respectivele statistici convulsive. Ca în faimosul poem al Anei Blandiana, numărul nou-născuţilor sporea la fel de vertiginos ca şi numărul celor decedaţi îndată după naştere. Copiii care supravieţuiau erau împărţiţi pe felurite căprării. Cei bolnavi şi abandonaţi treceau în clandestinitate, zăvorîţi în obscure lăcaşuri de recluziune. Celor învoiţi să circule la vedere li se oferea şansa de a contribui la construirea socialismului, preşcolarii fiind promovaţi şoimi ai patriei, iar şcolarii pionieri. Prin ricoşeu, copiii îndeplineau totodată şi o funcţie politică expiatorie. "Am copii", se disculpau numeroşi părinţi pentru lamentabile acte de slugărnicie sau chiar pentru oribile ticăloşii. Tranziţia a schimbat soarta copiilor în mod radical. A scăzut drastic afluxul nou-născuţilor, deşi nici şomajul, nici austeritatea pensiilor nu constituiau pentru ei ameninţări iminente. La progresul sterilităţii contribuie şubrezenia cuplurilor, penuria locuinţelor, abundenţa mijloacelor anticoncepţionale, proliferarea avorturilor profesionale şi clandestine, abandonarea şi chiar uciderea pruncilor nedoriţi, ajunşi,

atunci cînd izbutesc să crească, victime ale maltratărilor, abuzurilor, pedofililor şi chiar incesturilor. Atît cît a rămas, populaţia infantilă a tranziţiei are o structură diferenţiată în care se pot deosebi: 1. Copiii familişti, din familii organizate sau, dimpotrivă, cărora statul le alocă un ajutor lunar reprezentînd echivalentul a peste 2 kg de telemea. 2. Copiii fără domiciliu şi fără identitate, care mişună prin oraşe şi orăşele şi cărora, spre deosebire