"Scrisoarea către prietenii români" a dlui G.M. Tamás readuce în discuţie necesitatea evaluării rolului pe care l-a jucat şi pe care îl mai poate juca intelectualitatea română în reformarea, dezvoltarea, modernizarea societăţii româneşti. Este aproape evident că întîrzierea reformelor şi, în difinitiv, eşecul acestora, aşa cum apare azi, după trecerea a peste 11 ani de la căderea regimului comunist, este datorată şi incapacităţii intelectualităţii române de a elabora şi de a impune un proiect coerent de reformare şi de modernizare a unei societăţi anchilozate într-o stuctură premodernă, nefuncţională. România modernă, cea născută în secolul al XIX-lea, este în fond rezultatul unui proiect al intelectualităţii paşoptiste, proiect temperat de critica, uneori exagerată, a generaţiei ulterioare de intelectuali, cea junimistă. Provincii de margine ale imperiului otoman, administrate de funcţionari numiţi de sultan, la începutul secolului al XIX-lea, la sfîrşitul aceluiaşi secol, România, născută între timp din unirea celor două principate - Ţara Românească şi Moldova - era un stat independent, în curs de modernizare şi de racordare la civilizaţia Europei. După revolta/revoluţia lui Tudor Vladimirescu, boierii din cele două ţări româneşti - provincii otomane - încep să-şi trimită tot mai mult copiii la studii în Occidentul Europei, iar prima generaţie de tineri intelectuali formaţi aici vor fi cei care vor organiza revoluţia de la 1848, vor asigura unirea celor două principate şi mai tîrziu îşi vor aduce contribuţia la modernizarea instituţiilor noului stat şi vor pregăti obţinerea independenţei statului român. Eşuînd în prima încercare de modernizare, prin înfrîngerea revoluţiei de la 1848 de către forţele externe (Turcia, Rusia), 11 ani mai tîrziu (tot 11 ani au trecut deja de la schimbarea din decembrie '89!) proiectul de modernizare obţine un prim succes semnifi