"Revoluţia, asupra definiţiei căreia nu putem fi azi decît de acord, vom vedea-o şi ea ne va învinge scrupulele", spunea André Breton. Cu toate acestea, visul lui de a schimba lumea odată cu arta, punînd-o pe aceasta din urmă în serviciul revoluţiei, s-a dovedit caduc. Coerenţa perfectă între artă şi viaţă, proiect global al modernismului, s-a dovedit a fi de neatins. Manipulările din zona simbolicului nu au putut, vai, declanşa modificări ale realităţii, în ciuda deciziei ferme de a acţiona, din planul artei, în sprijinul revoluţiei sociale (deviza lui Breton era tocmai le surréalisme au service de la révolution). Suprarealismul a refuzat însă să moară odată cu André Breton, deci eşecul acestuia n-a însemnat şi eşecul metodei. Ilustru reprezentant al curentului, Gellu Naum, mărturiseşte atentei sale exegete Simona Popescu că "să fii suprarealist astăzi e, într-un fel, acelaşi lucru cu a fi fost suprarealist în anii '30, dar e, în acelaşi timp, altceva. Şi, nu în ultimul rînd, să fii suprarealist la 77 de ani e acelaşi lucru cu a fi suprarealist la 25, dar şi altceva". Oricum, Gellu Naum rămîne fidel necesităţii de a fi, în spirit suprarealist, coerent în neîncetata pendulare dintre viaţă şi artă: "ceea ce trebuie să se înţeleagă înainte de toate este faptul că suprarealismul e un mod de viaţă". Ceasornicăria Taus nu este, în ciuda aparenţelor, o pură piesă surrealistă. La apariţia în volum, în 1979, a fost receptată în filieră Ionesco, situare după părerea mea înşelătoare. Metoda lui Ionesco constă din deconstrucţia lucid-raţională a limbajului teatral şi, prin extensie, se constituie ca o critică a comunicării pure. Gellu Naum foloseşte metoda suprarealistă care valorifică asociaţiile libere, visul, reveria cu ochii deschişi, automatismele subconştientului şi hazardul bine temperat. Spre deosebire de romantici, pentru care visul era evaziune contemplativă, s