În 1999, după prezentarea pe ecrane a evocării istoriciste supradimensionate Triunghiul morţii de Sergiu Nicolaescu, cu un scenariu semnat de regizor împreună cu un debutant în materie, numit C. Vadim Tudor, am zis, "spre scandalizarea multora", că o cinematografie care a început secolul turnînd filmul Independenţa României nu putea să-l încheie decît cu un asemenea Triunghi... "Scandalizarea multora" (vorba lui G. Călinescu) venea din refuzul unei asocieri între cele două titluri, refuz inspirat de revendicarea unei diferenţe radicale de statut între primul nostru lung-metraj, din 1912, rezervat de istoriografia de resort oficioasă omagierii encomiastice, şi întreprinderea de sfîrşit de veac, aproape unanim respinsă, nu numai de critică (în măsura în care îşi justifică firma), ci şi de public. "Scandalizarea" era de fapt neputinţa de a vedea "-n capăt începutul" sau trăda conivenţa cu arhitecţii falimentului filmului românesc, ilustrat imediat după supraproducţia în cauză prin sistarea timp de un an şi jumătate a premierelor autohtone, iar în această primăvară 2001 prin noile pelicule, care culeg roadele unor politici de breaslă nefaste. Sigur că Triunghiul morţii, la care s-a lucrat ani în şir şi se întinde către trei ore de proiecţie, cu o risipă de mijloace şi de energii sfidătoare, fără seamăn în epoca de tranziţie pe care o parcurgem, e o contraperformanţă de vîrf. Incongruenţa scenaristică a numitului debutant în materie, altminteri veteran al politicii naţionaliste xenofobe, îşi va fi "adus aportul" definitoriu, cu retorica-i incomparabilă, la care s-a adăugat oboseala avansată a mult solicitatului regizor, intens angajat şi el politic şi parlamentar - senatori unul şi unul, în solidaritatea ştiută a "patrulaterului roşu" - ceea ce a făcut din ultima ispravă de gen o experienţă cu echivalent greu de găsit. Pe de altă parte, pomenita asociere comparativ