Nicolae BREBAN
Stricte amintiri literare
Editura Dacia, Colectia „Remember“, Cluj-Napoca, 2001, 200 p., f.p.
Cu aceste Stricte amintiri literare, Nicolae Breban isi arata, daca mai era nevoie, neputinta de a patrunde pe tarimul memorialisticii. Si nu se afla la prima tentativa: a incercat intoarceri in trecut prin intermediul interviului (Confesiuni violente) sau cu ajutorul eseului. Niciodata nu a reusit pentru ca nu foloseste nici o strategie de autentificare. Pentru Breban constructul este sinonim cu fictiunea, cu „romanul“, iar adevarul trebuie doar relatat, pe o singura voce – e de ajuns ca lumea sa creada. Aceasta naivitate este absolut deconcertanta – o subiectivitate „tare“, rudimentara, manipuleaza cu tiranie chestiuni de istorie literara sau de istorie pur si simplu.
Avem de-a face cu un caz reprezentativ pentru asa-numita generatie ’60: o generatie antisertar, antijurnal, „antimemorii“ (nici o legatura cu Malraux). Cam toti resping ideea de memorialistica si cei care o accepta se arata incapabili de a o face cum trebuie. Un alt exemplu ar fi Eugen Simion, critic cu excelente interpretari de jurnal. Cind trece la scrierea unui jurnal propriu, esecul este extrem de sugestiv: literaturizare excesiva, incercarea de transcendere a acestui umil gen, accentuarea dimensiunii existentiale etc.
Autorul insusi isi recunoaste neputinta de a relata o intimplare in stil memorialistic; eul sau cotropitor ia in posesie orice subiect, oricit ar fi de interesant. Un al doilea motiv pentru care amintirile sint atit de impure ar fi acela ca Breban are tot timpul ceva de impartit cu cineva: diversi cunoscuti, fosti prieteni sau „optzecisti“.
Primul segment al cartii cuprinde dezvoltarea unei distinctii polemice intre generatie si grup. Dupa Breban, grupul caracterizeaza perfect „generatia“ ’60: ei nu au avut sentimentul apar