In vara lui 1990, la prima mea iesire din tara, m-am intilnit cu Dan Culcer la Paris. El m-a dus pentru prima data la o librarie FNAC, prin zona Halelor, daca imi amintesc bine. A fost un soc, pentru ca ma aflam intr-un spatiu cvasilabirintic, intins pe cinci etaje, cu mult mai mare decit binecunoscutele noastre „magazine universale“ de inspiratie comunista, in care nu vedeam decit discuri (CD-urile reprezentau pe atunci o industrie aflata abia la inceputuri), casete audio si video si, bineinteles, carti. In spatiul rezervat literaturilor din centrul si Estul Europei am descoperit, printre altele, etalate la rind, in teancuri frumos ordonate, cel putin sapte carti diferite semnate de Soljenitin. Aproape cit toate celelalte opuri la un loc ale autorilor estici prezenti acolo... Am fost fireste impresionat, fara sa stiu ca in 1990 interesul pentru scrierile marelui disident rus era deja in Franta in scadere. Pentru a-mi tempera predispozitiile patetic-retorice, Dan Culcer m-a invitat sa-mi las amprentele pe orice coperta din zecile de volume expuse, urmind ca a doua zi sa revin si sa constat ca urmele mele erau tot acolo...
Asa incit acum, la scurta vreme dupa o carte publicata in Franta, ma aflu in postura unui autor care nu-si face prea multe iluzii. Stiu ca in general autorul roman e un bovaric care viseaza sa-si vada o carte tiparita la Paris. As minti daca as spune ca acest tip de bovarism mie mi-a fost necunoscut. Ca scriitor roman simti nevoia sa mai si evadezi dintr-o cultura prea mica, in mod cert periferica si, in concretul ei, prea meschina. Simti cu alte cuvinte nevoia unei confruntari cu o cultura straina, cu un public diferit. Bine, si ce-i cu asta? Cititorul nu este si el un om ca toti oamenii? Este cititorul francez mai profund si mai cultivat decit cititorul roman?
Am reusit sa ajung la Paris chiar in momentul aparitiei acestei carti
