Jacques LACAN
Functia si cimpul vorbirii si limbajului in psihanaliza
Traducere de Olivia Dauverchain, Radu Garmacea si Vlas Sujan, cuvint inainte de Ovidiu Verdes, Editura Univers, Colectia „Mica biblioteca“, Bucuresti, 2000,
152 p., f.p.
Functia si cimpul vorbirii… este „discursul“ lui Lacan tinut in locul unui raport stiintific la Congresul de la Roma din 26 septembrie 1953 datorita unei scinziuni intervenite in grupul psihanalistilor francezi. Marcind aceasta ruptura, eseul va deveni in scurt timp manifestul primei scoli lacaniene si inceputul unui conflict ce va culmina in 1963 cu „excomunicarea“ totala a lui Lacan, interzicerea exercitarii invatamintului si a practicii analizelor didactice.
Eseul de fata are in centrul intregii problematici cura analitica si fundamentele sale in conditiile avansarii teoriilor psihanalitice. Inca din prefata, Jacques Lacan se arata un adept al lui Freud, motivind intoarcerea la conceptele psihanalistului german prin valoarea lor stiintifica si prin prematuritatea momentului unei eventuale ruperi de traditia acestei terminologii datorate neatingerii unui nivel ridicat a performantei limbajului.
Psihanalistul francez observa ca, pe masura trecerii timpului, interesul psihanalizei fata de functiile vorbirii si cimpul limbajului este in scadere si asta pe fondul unei diminuari a eficacitatii terapeutice. Remediul ar fi chiar „intoarcerea la studiul functiilor vorbirii, domeniu in care psihanalistul ar trebui sa fie un maestru“ (p. 36).
Prima secventa a eseului, Vorbire vida si vorbire plina de realizarea psihanalitica a subiectului, porneste de la ideea ca singurul mediu al psihanalizei, indiferent de scop – curativ, formativ sau de investigatie – nu poate fi decit vorbirea pacientului. Punctul central il constituie problema timpului afectat sedintelor terapeutice, pe care La
