Propunîndu-ne un succint studiu asupra lui Macedonski, Nicolae Oprea ne readuce în faţa ochilor pe cel mai straniu, poate, poet român. Incitant prin existenţa sa ce cuprinde "efervescenta" perioadă dintre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi primele două decenii ale secolului XX, o perioadă rodnică pentru literatura română, în care apar şi se interferează diverse curente artistice. Aproape neverosimil reînviat, aidoma legendarei păsări, din propria-i cenuşă de damnat, din pricina inoportunei epigrame împotriva lui Eminescu, dar şi a propensiunii sale novatoare, ce întîmpina încăpăţînate şi nu o dată perfide rezistenţe. Asigurînd, în conştiinţa celor de azi, legătura cea mai trainică, pe plan liric, între autorul Luceafărului şi strălucitoarea pleiadă interbelică, socotit a fi heraldul poeziei veacului XX, el, cel aproape neluat în seamă în timpul vieţii ori amintit doar spre a fi respins. Personalitate complexă, ambiţioasă la extrem, prin însuşi crezul său astfel înscris în prefaţa Poesiilor: "Pe rînd, voi fi în ele, om al viitorului şi om al trecutului. Ceea ce pot să afirm este că tot ce am scris am simţit, şi dacă simţirile mele s-au întreciocnit, aceasta dovedeşte că poetul nu poate să fie reprezentantul unei singure idei, ci că el trebuie să reprezinte ideile întregii omeniri". Dar nu prin constatarea acestei superbe insaţiabilităţi, a acestei himerice dilatări universale îl putem regăsi pe Macedonski, ci prin încercările de a-l reduce la un specific, de a-l "asedia" în particularităţile personalităţii lui sinuoase şi derutante de atîtea ori. Să vedem în ce măsură izbuteşte a-l fixa în acest chip intrinsec ultimul său exeget.

Cu o bună intuiţie, Nicolae Oprea stabileşte drept bază a cercetării d-sale biografia romantică a poetului. Datele ei divulgă un romantism funciar, cheie a tot ceea ce urma a face autorul Nopţii de decembrie. Originea aristocratic