Scriitorii europeni l-au înţeles şi l-au admis greu pe autorul imaginarului ţinut Yoknapatawpha din sudul Statelor Unite, "singurul său proprietar şi stăpîn absolut." Un monarh al ficţiunii.
Sentinţe crude şi definitive vin din partea celor trei mari europeni ai secolului abia încheiat... Gide, Malraux, Sartre... O rîcă superioară se distinge imediat în frazele lor critice atît de elaborate, reprezentînd literatura celui mai cultural continent, în înţelesul modern, fireşte...
Mai întîi, André Gide. De notat, în treacăt, că nici unul dintre cei trei suscitaţi nu este propriu-zis prozator. Nici măcar André Malraux, cel mai apropiat de William Faulkner, nu atît ca stil, cît prin sadismul auctorial, bine regizat.
"Nu există personaj faulknerian care să aibă propriu-zis suflet", - îl execută scurt Gide pe prozatorul american. Destin, da; suflet însă, nu, cel puţin în tradiţia europeană.
Malraux e mai explicit. "O lume inegală, puternică, sălbatică, nu lipsită uneori de vulgaritate. Lume în care omul nu există decît strivit. Nu există un om al lui Faulkner, nici valori, nici chiar psihologie, în ciuda monologurilor interioare din primele cărţi. În schimb, există un Destin unic, dominator, îndărătul făpturilor diferite sau asemănătoare, ca moartea într-o sală de spital plină de incurabili. O obsesie intensă zdrobeşte personajele, ciocnindu-le unele de altele, fără ca vreunul să îmblînzească soarta: ea rămîne în spatele lor, mereu aceeaşi, şi îi cheamă la ea, fără ca vreun personaj s-o invoce... (André Malraux, 1933, Dicţionarul biografic al autorilor, Laffont-Bompiani)
Cel mai categoric se arată a fi Jean-Paul Sartre. "...L'Homme de Faulkner, comme on dit l'homme de Dostoievski ou de Meredith - ce grand animal divin et sans Dieu, perdu dès la naissance et acharné à se perdre, crud, moral, pînă şi în crimă, - nu prin moarte, nu în moa
