Gheorghe Grigurcu, atît de controversat ca revizionist istoric literar, atît de marginalizat ca poet important, atît de sfios, naiv şi nerăzbătător ca om de toate zilele. Mă leagă de el destule lucruri, dar primul dintre ele este nerecunoaşterea contemporanilor care s-a revărsat din plin asupră-ne în special în perioada comunistă creînd între noi o solidaritate tacită, o zonă de adînci latenţe intelectuale.

Ne-am întîlnit doar de cîteva ori în viaţă, dar o flamă electrostatică a ţîşnit din acordul sensibilităţilor noastre. Îmi place să-mi amintesc o întîlnire mai recentă, prin '95 ori '96, la Bistriţa-Năsăud cînd, un fapt divers în aparenţă ne-a surprins pe amîndoi şi ne-a făcut să reanalizăm spontan legăturile noastre şi să le găsim în continuare trainice. Se dezvelea un monument în aer liber, o sculptură abstractă cu vagă alură cristică (drumul crucii). Soare, gazon verde, marmoră albă, lume adunată în cîteva grupuri, slujbă religioasă, clopote trase la o biserică din vecinătate. Mi-am făcut de cîteva ori semnul crucii cînd vocea sfioasă a lui Puiu Grigurcu a răsărit lîngă mine: "Te-ai creştinat, Dinule?!" Stupoarea de pe faţa mea i-a făcut ochii de şoricel să penduleze în toate părţile: oare făcuse o gafă? Nu, nu făcuse nici o gafă, doar că se-ncrezuse orbeşte în aserţiunea care vrea ca toţi moderniştii/ suprarealiştii români să fie evrei. I-am răspuns că bunicul meu a fost preot (omorît de ruşi) şi l-am bătut pe umăr: "Nu-i bai, Puiule." A şoptit: "Dar asta nu schimbă nimic între noi." I-am răspuns ca-n Beckett: "Dar ar fi putut schimba totul."

Prin anii '70 Grigurcu a figurat la loc de cinste în prima mea Antologie de poezie (respinsă de editură), alături de alte 14 nume peste care azi nu se mai poate trece. Şi asta pentru că încă de la primele volume (Un trandafir învaţă matematica, Trei nori) viziunea lui a fost tulburător de originală şi m