În 1937 Emil Cioran obţine, cu recomandarea inocentă a Institutului Francez din Bucureşti, o bursă în Franţa pentru pregătirea unei lucrări de doctorat. Într-un mod cu totul neconvenţional şi... cioranian, filosoful îşi va utiliza bursa pentru a face turul Franţei pe bicicletă.

O asemenea manieră "sportivă" de abordare a unui proiect îmi sugerează şi cartea de debut a lui Costică Brădăţan, academic intitulată (şi suprarealist totodată, pentru un debut) O introducere la istoria filosofiei româneşti în secolul XX. Lucrarea se integrează unei serii de istorii ale culturii româneşti din ultimul veac, iniţiată de Editura Fundaţiei Culturale Române. Modul în care răspunde însă Costică Brădăţan acestei iniţiative este, începând chiar cu titlul, o altă poveste.

În primul rând structura cărţii se dezvăluie ca una originală - cel puţin într-un atare context. Ea rupe cu liniaritatea expozitivă a istoriilor ordonate după principii strict cronologice. Există trei paliere pentru fiecare dintre cele nouă capitole ale cărţii lui Brădăţan: cel al scriiturii personale, cel al citatelor semnificative pentru subiectele abordate, în fine, un al treilea pentru notele autorului. Pe de altă parte, excerpte ample pot fi întâlnite chiar şi la primul nivel. S-ar zice că Brădăţan e încă de la început plictisit de ideea unei structuri tradiţionale în genul celei evocate anterior. Şi bine face că se plictiseşte aprioric, pentru că multe dintre virtuţile cărţii apar tocmai pe fondul refuzului unor reţete consacrate.

Interesele autorului în ceea ce priveşte tema sa sunt şi ele lipsite de involuntara ipocrizie a unei abordări "aşa cum trebuie". Este foarte clar, de pildă, că Noica (creatorul, omul şi adepţii) ocupă un loc central printre vederile lui Brădăţan. Filosoful va fi evaluat îndeosebi pe linia implicării sale civice, printr-o insistentă comparaţie cu alţi intelect