Să ne facem că nu ne-ar lipsi unele repere proxime, de situare şi apreciere, printre filmele care rulează pe ecranele autohtone; să notăm numai în treacăt, din nou, recordul mapamondic al repertoriului local, cu scorul anihilant de 33,5: 2,5 dintre filmele S.U.A. şi cele din Restul Lumii (săptămîna trecută, în reţeaua cinematografelor bucureştene, exceptînd Cinemateca); în rimă edificatoare cu contra-performanţa la rîndu-i aneantizantă a singurei cinematografii din zonă care şi-a întrerupt premierele proprii timp de un an şi jumătate, reconfirmînd la reluare că nu cauzele economice ale crizei sînt determinante, ci nivelul culturii profesionale, deontologice şi politice a organismelor publice abilitate; şi să glosăm mai mult sau mai puţin impasibil (nu ştiu dacă voi reuşi, mă tem că nu) pe marginea a două noi producţii S.U.A., de data aceasta de interes privilegiat prin autorii lor: Marea hoinăreală (alternativă în derizoriu la gravul titlu original: O, Brother, Where Art You) de Joel Coen, şi Doctorul T şi femeile (rămas în derizoriul originar) de Robert Altman.

Relativ tinerii fraţi Coen (Joel şi Ethan, acum împreună doar ca scenarişti, regia asumîndu-şi-o vîrstnicul) şi veteranul Altman figurează două generaţii distincte şi două şanse de vîrf ale non-conformismului în filmul nord-american, de pe vremea cînd producţiile de peste Ocean primeau încă adesea La palme d'or la Cannes (Altman în 1970 cu Mash, Coen-ii în 1991 cu Barton Fink, intermediaţi de Schatzberg, Coppola - de două ori, Scorsese, Fosse, Soderberg, Lynch). Perseverenţa decanului de vîrstă (tocmai a intrat în al patrulea sfert al propriului secol) şi frecvenţa neslăbită a junilor maturizaţi (mediu cvadragenari) întreţin imaginea unei curse contra-cronometru care rămîne pasionantă, în ciuda variaţiilor de tonus, cu subtilităţile reînnoite, recent, în Joc de culise al septuagenarului sau Marel