Puiu. Puiu n-a fost nici un pui galbior de gaina, nici o ratusca nostima, nici vreun pui golas de vrabie. Puiu a fost un ditamai... uliu. E drept ca la inceput, in nestiinta noastra, faptul ca avea ciocul tivit cu galben ne-a facut sa credem ca era pui. Abia mai tarziu aveam sa aflam ca asa le era "f...

Puiu

Puiu n-a fost nici un pui galbior de gaina, nici o ratusca nostima, nici vreun pui golas de vrabie. Puiu a fost un ditamai... uliu. E drept ca la inceput, in nestiinta noastra, faptul ca avea ciocul tivit cu galben ne-a facut sa credem ca era pui. Abia mai tarziu aveam sa aflam ca asa le era "fazonul".

Ne-am cunoscut intr-o zi de vara, acum doi ani. Fiica mea il gasise pe o sosea, lovit de o masina, probabil. La inceput, am crezut ca are rupta vreo aripa, de sta asa de cuminte in cutia de carton in care-l asezasem. N-a trecut mult si am inteles ca n-avea nici un osisor rupt, dar ca din cauza izbiturii orbise. Un uliu - orb! De neconceput! Poate pentru ca eram si eu foarte bolnava cu ochii, dupa o operatie nereusita, l-am considerat intr-un fel "tovaras de suferinta". Auzisem ca, la oameni, orbirea provocata de un traumatism se poate vindeca dupa un timp, de la sine. Speram din tot sufletul sa fie valabil si la ulii. Asa am inceput sa-l ingrijesc si sa-l iubesc pe Puiu! Cu fiecare zi - mai mult. L-am asezat in balcon, pe o stinghie pusa pe o cutie. Nu se misca de acolo! Il hraneam cu bucatele de carne. Si atingeam cu bucatica marginea ciocului, iar el, cu o miscare rapida, inghitea carnita. Cu bautul era mai greu. De cateva ori pe zi, ii inmuiam ciocul in apa, cu sila. Era cald, imi era frica sa nu se dezhidrateze si apoi, habar n-aveam cata apa bea pe zi un uliu. Era asa de frumos! Avea penele maro inchis, stropite cu alb, iar privirea ii parea chiar si acum, nevazator fiind, agera si semeata. Doar de ghearele lui trebuia sa te feresti