E-ntr-o luni. Un barbat imbracat la costum se trezeste singur intr-o camera de hotel. Citeva secunde mai tirziu ti-e clar ca n-are nici cea mai mica idee unde se afla si ca ceea ce va urma nu e decit o rememorare – pas cu pas – a weekend-ului trecut. Un pliculet cu saruri („din cele care se dau la inmormintari“, aflam din caietul-program) gasit in buzunar il trimite inapoi cu citeva zile, in plin priveghi. Familia si prietenii decedatului stau grupati in genunchi in jurul sicriului. E o liniste – evident – mormintala. Replica unuia dintre invitati o sparge („Ce frumoasa fotografie!“) si declanseaza un dialog spumos-absurd in care intra, rind pe rind, sora mortului („Da, era preferata lui de cind lucra ca fotomodel“) si ceilalti invitati. „Mi-amintesc ca am vazut-o pe perete la frizeria din colt, unde obisnuiesc sa ma tund.“ E momentul in care, intr-adevar, vedem si noi fotografia cu pricina si in care sora, cuprinsa de un elan irepresibil, are lugubra idee de a-l mai vedea o data („ultima oara“) pe mort, drept care deschide cele doua usite de pe capacul sicriului, situate exact in dreptul capului. „Ce frumos e!“, exclama unul dintre barbati, mai virstnic de felul lui, dupa care se grabeste sa repare gafa in fata surorii care facuse ochii ceva mai putin oblici: „Sa nu ma intelegeti gresit, dar e chiar frumos!“. Contemplatia ce urmeaza e si ea sparta de interventia altui invitat, care are revelatia ca mortul e asezat cu capul nu inspre nord, cum e normal, ci inspre sud. Tragedie.

In plina rotatie, suna telefonul. Sintem in plina comedie burlesca. Nimeni – din film, nu din sala – nu ride, semn ca regizorul e fan Buster Keaton. Rotatia se opreste brusc si toti asteapta cu sufletul la gura si sicriul in miini ca sora sa ridice telefonul. Conversatia are darul de a-i face – din nou – ochii ceva mai putin oblici, dupa care, o data terminata, urmeaza bomba: „Er