O noua vizita pastorala, nu mai putin istorica si plina de semnificatii, s-a consumat in aceste zile de mai. Intiistatatorul Bisericii Catolice a intreprins un pelerinaj pe urmele Apostolului Pavel, punind piciorul pe pamintul Atenei si apoi purtindu-si pasii pe calea Damascului si in insula Malta. Aceasta a 93-a drumetie papala – demna de marile roadmovies si roadstories ale artelor ce conjuga cuvintul si imaginea nascatoare in secolul 20 nu de Dumnezeu, ci de... televiziune! – ca si celelalte, de altfel, ar dori sa confirme vocatia ecumenica a ultimului Suveran Pontif. Si s-ar putea sa aiba, am vrea si am dori chiar sa aiba consecinte imediate. Dupa marea schisma din 1054, de la Conciliul de la Niceea, trupul crestinatatii a fost rupt in doua: Apusul si Rasaritul, Catolicismul si Ortodoxia au urmat drumuri diferite. Urmarind acelasi tel – slujirea lui Dumnezeu –, n-au reusit sa-si armonizeze miscarile si fiintarea ajungind, de la un dezacord canonic, la infruntare si confruntare fatise. Cu grave consecinte pe durata ultimului Mileniu, atit in Europa, dar si in intreaga lume. Razboaie, ura, singe, morti, interese alimentate de varii motivatii, dar ce nu a contribuit la dezbinarea celor doua – ulterior chiar mai multe, dupa reforme si alte diviziuni – Biserici. Si iata ca apare un Papa dispus sa reconsidere trecutul. Al Bisericii, al Statului Vatican, al oamenilor care au slujit un crez si o credinta. Un inalt ierarh catolic dispus sa-si faca mea culpa, sa recunoasca erorile trecutului, sa-si asume, in numele Bisericii pe care o slujeste, si ororile altor secole. Greseli, pacate. Orice se poate ierta, oricine poate fi absolvit, Justitia Divina nu prea are legatura cu cea omeneasca. Papa Ioan Paul al II-lea reuseste sa ajunga la Atena, infringind opozitia clerului grec, care nu a dorit aceasta vizita si nici nu era dispus sa negocieze nimic.

Seful statul