Împreună cu G. Călinescu, Ş. Cioculescu, Perpessicius, T. Vianu şi Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu (1901-1946) face parte din cea de a treia "generaţie maioresciană", după clasificarea celebră a lui E. Lovinescu, o generaţie care "s-a născut estetică cum te naşti cu ochi albaştri; a fost maioresciană fără să ştie; nu şi-a cunoscut înaintaşul şi nici nu s-a ocupat de dînsul exegetic" (T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, 1943). Aprecierea rămîne valabilă şi după mai bine de jumătate de secol. Mezinul generaţiei fiind Ş. Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, născut doar cu un an mai devreme , moare cel dintîi, la 45 de ani. E, de altfel, singurul pe care generaţia mea (a patra maioresciană?) l-a cunoscut numai din cărţi (cînd el murea, eu eram în clasa întîi primară). Pe toţi ceilalţi i-am frecventat şi personal, avîndu-i profesori ori colegi de catedră. Ş. Cioculescu mi-a condus teza de doctorat. Pe Pompiliu Constantinescu l-am descoperit cu adevărat începînd din 1967 cînd soţia lui, Constanţa Pompiliu Constantinescu (după cum remarc că semna, pe o fotografie de tinereţe, în care putem vedea o femeie cu un profil superb şi expresiv; cînd am întîlnit-o eu, pe la sfîrşitul anilor '60, mi s-a părut nesuferit de bătrînă), i-a publicat, după manuscrise şi culegeri, cronicile literare în cele şase volume de Scrieri de la Editura pentru literatură şi apoi de la Editura Minerva (ultimul în 1972). Prefaţa, datorată regretatului Victor Felea, era primul studiu amplu şi temeinic despre critic, nu numai din epoca postbelică, dar dintotdeauna, fiindcă, se ştie, rareori criticii se bucură în timpul vieţii de acest tratament din partea confraţilor lor, iar Pompiliu Constantinescu a murit şi prea tînăr ca să se considere că-l merita.
Descoperirea a reprezentat, cel puţin pentru mine, o revelaţie. Publicam eu însumi de cîţiva ani cronici literare şi mi-am id