Pentru volumul ei de memorii publicat la Editura Vitruviu, Annie Bentoiu a ales un titlu într-adevăr frumos: Timpul ce ni s-a dat. Accentul este astfel pus cu măsură, cu graţie, cu decenţă, asupra tragicei ireversibilităţi a acestui timp pe care generaţia autoarei l-a trăit sub comunism. Îl trăia (ce altceva putea face, altul nu i se dădea) şi în acelaşi timp îşi amâna plenara vieţuire pentru vremuri mai bune. Au sosit şi ele, dar la sorocul bătrâneţii, cam târziu pentru generaţia autoarei, care e aproximativ şi a mea. Aceeaşi carte ar putea deci purta drept subtitlu Timpul ce ni s-a luat, ca unul trăit în absenţa celui adevărat.

Oricare ar fi titlul sau subtitlul, vreau să întâmpin cu recunoştinţă această carte, fără lacrimi, fără puncte de exclamaţie, fără pretenţii exhaustive sau teoretizante, fără nici un ego invadator, dar de neînlocuit. De ce cu recunoştinţă? Fiindcă pasiunea cu care unii - şi din Occident dar şi de la noi - se străduiesc să scoată cu faţă curată comunismul capabil de erori, nicicând de crime, lăsând doar fascismului răspunderea Răului din secolul XX, pune semne de întrebare asupra receptării în viitor a adevărului istoric. În ciuda masei de documente, memorii, jurnale, din fericire destul de numeroase în ultimul deceniu al secolului XX, şi în aşteptarea arhivelor cu care România este atât de avară, am constatat că se formează o mentalitate, gata să machieze tragedia acestei jumătăţi de veac în culori atenuate, blânde. Oricine a asistat la convulsiunile istoriei simte prea bine cauzele unei astfel de camuflări. Exigenţa "obiectivităţii" istorice este cea mai rară dintre calităţile istoricului contemporan. Unii, în Franţa, pretind că ea s-a stins o dată cu Raymond Aron. Fără a împărtăşi un pesimism atât de radical, mi se întâmplă să mă îndoiesc de veracitatea multor versiuni retrospective ce vor fi propuse de-a lungul veacului de-ab