Pompiliu Constantinescu a fost prin excelenţă un critic al actualităţii. Faptul are o semnificaţie aparte acum cînd, marcînd un centenar de la naşterea eminentului confrate interbelic, asistăm la un bizar asalt împotriva acestei forme stringent necesare, vitale, a exegezei, minimalizate, marginalizate, reduse la un necuvenit rol de efemeridă. Întruparea sa consacrată, cronica literară, în care a strălucit "diagnosticianul" Pompiliu Constantinescu, a devenit ţinta predilectă a atacului, ca şi cum, în chipul cel mai formalizant, contează tiparul iar nu substanţa ce-l poate umple, desigur de calitate variabilă. Cu ce-am putea-o înlocui dacă-i preconizăm dispariţia? Nu e aberantă ipoteza că producţia literară în curs neîntrerupt de apariţie ar putea rămîne fără o instanţă de întîmpinare, fără un filtru al conştiinţei critice? Parcă prevăzînd obiecţiile mai mult ori mai puţin făţişe de care va avea parte, în prezent, speţa în cauză, Pompiliu Constantinescu scria cu modestă, dar integră responsabilitate: "Un cronicar literar e un critic şi un istoric. Critic, fiindcă judecă şi selectează; istoric, fiindcă scrisul săptămînal îl obligă să ia cunoştinţă de aproape toată producţia tipărită a unui an". Şi nu pregeta a denunţa ceea ce socotea a fi eroarea unor iluştri critici ai veacului al XIX-lea, cea de-a urmări "scopuri filosofice exterioare artei": Sainte-Beuve care dibuia o aparentă "familie de spirite", Taine, care stabilise o "zoologie morală a literaturii", Brunetière care s-a războit cu "fantomele unui spirit misionar" precum şi cu "o metafizică a genurilor literare". Doar Faguet constituie, în opinia sa, puntea de tranziţie spre critica estetică fiindcă n-a avut nici un sistem": "Foiletonismul veacului nostru a contribuit imens la emanciparea criticii de sisteme". E vorba de conflictul recurent dintre spiritul specific, estetic, al înţelegerii fenomenului literar