Martor, în adolescenţă, unor intime colocvii, ca şi unor publice luări de poziţii ale criticilor ce redactaseră, în 1928-29, revista Kalende, înfiinţând, mai târziu, în 1937, G.C.L.R. - Grupul criticilor literari români - gândul nu m-ar fi dus că, în acelaşi acord de principii, aceştia ar putea să şi polemizeze între ei, contrazicând frontal unul aserţiunile celuilalt, dacă nu chiar sintezele. La mijloc era, cum după destul de multe decenii recapitulez, acea fină intuiţie primară operând asupra unui grup cu afinităţi generale ce n-ar fi putut fi dislocate.

În perspectivă, istoria literară a perioadei interbelice numeşte această formaţiune care, cum se vede, se şi nominalizase, drept cea de-a treia generaţie postmaioresciană. Ea se înfăţişa mai cuprinzătoare decât gruparea din 1937 - nucleul Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu -, întrucât tot pe atunci şi G. Călinescu şi Perpessicius au practicat aceeaşi critică nedogmatică, supusă criteriului estetic şi larg cuprinzătoare a fenomenului modern în artă, numai că elemente personalizatoare l-au îndepărtat, de pildă, pe G. Călinescu de Titu Maiorescu şi nu mai puţin de intercesorul E. Lovinescu, pe când Perpessicius, în parte şi pentru a nu atrage fulgerele lui N. Iorga, dar mai ales prin temperament, şi-a parcurs în cea mai deplină solitudine cariera de literator.

În fapt, punctul de plecare al acestei a treia generaţii postmaioresciene, nutrită în chip firesc la alte izvoare decât ale maestrului, s-a aflat în tinda lui E. Lovinescu, deşi, sub raportul anilor de formaţie universitară şi Pompiliu Constantinescu şi Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu ilustraseră seminariile lui Mihail Dragomirescu, cel dintâi fiindu-i o vreme asistent. Dacă în vocabularul estetic al lui Pompiliu Constantinescu se pot decela rezidii dragomiresciene, ceilalţi doi comparşi s-au format, tot acolo,