Pe 25 aprilie 2001, dimineaţa, în cea mai celebră sală publică din Portugalia - sub cupola Parlamentului - avea loc, ca în fiecare an, festivitatea închinată zilei Revoluţiei din 1974: solemnă, lungă, fastuoasă, sub reflectoarele tuturor camerelor de luat vederi. Totuşi, de la an la an, actualitatea acestei sărbători naţionale păleşte, iar ziua devine istorică; 25 Aprilie deja datează şi va data tot mai mult, pe măsura trecerii timpului.

Nici nu-i de mirare. Contemplând partenerul strălucit al sălii, observai imediat că cea mai mare parte a tinerilor deputaţi, în jur de 35 de ani, purtau probabil pantaloni scurţi în 1974 şi că poveştile despre memorabila zi trebuiau să le sune acum în urechi ca şi cele despre căderea Bastiliei. În plus, oratorii reprezentând toate partidele parlamentare au vorbit în acest an mai puţin despre evenimentul aniversat (cu greu s-ar mai putea inventa noi fraze pe asemenea temă!) şi mult mai mult despre actualitatea politică imediată. à propos de 25 aprilie 1974, se sugerau ultimele certuri ori alianţe, se dădeau lovituri indirecte, se anunţa culoarea pentru proximele alegeri municipale etc. Pe scurt, drapată în principii, trecea în faţă politica la zi.

În acest spectacol mai degrabă monden, atrăgea însă atenţia o tribună specială ce găzduia personalităţile de prim-plan ale istoriei portugheze de după '74: foşti Preşedinţi de Republică, foşti prim-miniştri. Bonomul surîzător Mário Soares, cel care salvase în 1975 ţara de comunism, fost Preşedinte şi fost prim-ministru, stătea alături de rivalul său, Ramalho Eanes, primul Preşedinte al ţării ales prin vot direct, în 1975; ca şi de generalul la pensie Vasco Gonçalves, comunistul din vremea guvernului militar de stînga, ce încercase fără succes sovietizarea ţării. A fost răsturnat, în toamna lui 1975, de o revoltă populară anti-comunistă şi de militarii comandaţi de Ramalho