Schiţă de profil

Reconstitui extrem de sumar faze ale carierei lui Mircea Cărtărescu, atent să nu-l încremenesc în tipare. Mircea Cărtărescu e încă tînăr, capabil de surprize şi unele trăsături nu s-au cristalizat în întregime. Beneficiez de o dispensă, nu mă socotesc constrîns să zăbovesc asupra unor amănunte. Fiind un rîzgăiat al cronicarilor, opera sa a fost întoarsă pe toate feţele, s-au publicat numeroase studii despre el meticuloase, exhaustive. Îmi aduc aminte de ecoul înregistrat la Heidelberg, cu 15 ani în urmă: ajunsese aici vestea că un nou val al liricii face furori la Bucureşti. Avea căutare o poezie a concretului domestic, versul cobora spre universul casnic, spre ingredientele de toate zilele, producţie, consum, petrecere a timpului liber, segmente terestre nu prea agreate înainte. Poetul vorbea despre cişmele, oale, ţigări, discuri, autobuze - o baie de normalitate, uzualul a înviorat imaginaţia excesiv de atrasă de zborul spre astre, de reverii cosmogonice.

Nu mă fălesc a fi un expert în descifrarea vînei poetice, totuşi am dedicat atunci la catedra de română un semestru de prelegeri şi seminarii breşei săvârşite de Mircea Cărtărescu şi companionii săi (spre ciuda unor amici ai mei, cu renumele solid întemeiat, geloşi însă pe orice neofit care putea încurca zarurile gloriei). Apoi am reperat la Mircea Cărtărescu, din depărtare, pe frînturi, un sondaj în vîrstele versului străvechi, o dezgolire a rădăcinilor, curăţată de rugină, dar şi de false pudori. Ruşinea pentru stîngăciile începutului nu îl paraliza deoarece dibuia frumuseţi în bîjbîielile unor pionieri. Era perioada Levantului, cu împlinirea voluptăţilor de bibliofil şi de folclorist.

Testele de romancier (Visul, Nostalgia, Travesti) au evidenţiat maleabilitate în acapararea unei tehnici a povestirii şi, în primul rînd, o luxurianţă a stilului. Fiecare subiect narat im