Perioada amarului exil, de aproape un pătrar de veac (1745-1768), la Roma, a episcopului Inochentie Micu-Klein, a fost investigată mai ales sub raportul continuării luptei sale pentru drepturile naţionale ale românilor din Transilvania (Zenovie Pâclişanu, Francisc Pall). O revelaţie a istoriei literare din ultimul deceniu este apariţia unor cărţi literare sau bisericeşti ale vrednicului ierarh: în 1992 a apărut Carte de înţelepciune latină. Illustrium poetarum flores, ediţie de Florea Firan şi Bogdan Hâncu - o crestomaţie din cele mai frumoase poezii ale antichităţii latine cu care îşi mângâia amarul exilului. Nu este o operă originală, aşa cum s-a crezut o vreme, ci o transcriere după antologia italianului Octavianus Fioravanti Mirandula. Ea datează din 1753; la nouă ani după această scriere Inochentie Micu-Klein elaborează Libellus definitionum (1762), pe care Ioan Chindriş o consideră cea mai importantă operă a sa. Înaintea acestora a scris Arhieraticon, prima sa operă din exil, datând din 1748.

Existenţa lui a fost semnalată în 1976 de Atanasie Popa, şi mai târziu de către Mircea Popa care prezintă Cărţile lui Inochentie Micu-Klein în revista orădeană "Cele trei Crişuri", II, 1991, nr. 3, p. 6. Soarta acestui manuscris a fost destul de ciudată, confirmând parcă adagiul latin "Habent sua fata libelli". Ca şi manuscrisul scrierii filosofice Libellus definitionum, despre a cărui soartă nu se mai ştie nimic, Arhieraticonul a fost adus în ţară de către Ioan Klein, nepotul şi moştenitorul său, care l-a îngrijit în vremea exilului. A fost mai târziu vândut şi în cele din urmă ajunge în proprietatea unor colecţionari de carte, fraţii Liviu şi Iuliu Marţian, care-l donează Bibliotecii Centrale Universitare "Lucian Blaga" din Cluj unde se afla sub cota ms. 4072.

Unii consideră că Arhieraticon-ul i-a fost dăruit lui Inochentie de vreun preot sau protopop