De obicei, poeţii înclină mai mult spre artele plastice decît prozatorii care preferă de regulă muzica. Sunt şi excepţii, desigur.
Deunăzi, stînd la masa de lucru, în timpul unei pauze, am privit mai atent cele trei portrete agăţate pe peretele din faţa mea pe care mi le-au făcut şi mi le-au dăruit cu diferite ocazii trei poeţi: Marin Sorescu, Nichita Stănescu şi Mircea Ciobanu. Al treilea, un bun narator şi redactor la editura Cartea românească, scria şi poezie, amestecîndu-se des cu poeţii. Un împătimit al lui Mateiu Caragiale. Ca desenator, era mai talentat. Ca poet, nici nu se putea compara cu ceilalţi doi. Deşi era mai învăţat decît ei, mai sofisticat. În lipsa unui har superior, el îl compensa prin lecturi intense... E drama poeţilor mijlocii.
Primul portret al lui Marin Sorescu este dedicat simplu, direct: Lui Ţoiu, cu dragoste. Executat în tuş, mă făcuse cu pipă, nărav la care am renunţat demult. Desenul lui Nichita e doar o copie după originalul rătăcit. Nici o dedicaţie, nimic scris; ţin minte că portretul îl făcuse la chef.
Mai profesionist este portretul lui Ciobanu. Executat în creion şi foarte şters, după atîta timp. E ca o pată umbroasă, aproape lipsită de contur, ceea ce îi sporeşte misterul, cît se mai vede. Dedicaţia, caligrafiată, este şi ea estompată: Cu aproximaţie, (scris desluşit, n.n.); urmează imediat o ruptură a hîrtiei subţiri, de carnet, cam un centimetru pătrat; în continuare, pe hîrtia subţiată la maximum, un cuvînt indescifrabil; şi, mai departe: într-un ceas bun, rămas întreg; iar la urmă de tot, clar, Constantin Ţoiu, fără lui şters ca şi numele autorului desenului realist. Portret făcut cu o acribie maniacă, dînd impresia că artistul a ţinut, magic, să ia în stăpînire modelul...
Amatorilor de piese biografice, istorici literari etc., le ţin la dispoziţie desenele amintite.
Pe vremea aceea, prin
