Daniel Dimitriu supune poezia lui Bacovia unei noi, substanţiale, lecturi, al cărei rod e volumul intitulat Bacovia după Bacovia. E încă o dovadă a marii vitalităţi estetice, a actualităţii frapante de care se bucură această creaţie al cărui astru, spre mirarea, de pildă, a lui Mircea Eliade, a urcat în ultimele decenii alături de cele ale lui Arghezi, Blaga, Ion Barbu. Care să fie explicaţia fenomenului? Credem, spre deosebire de G. Călinescu, care punea accentul pe poza poetului, că e vorba tocmai de depăşirea unor atitudini mecanice, ale unor stereotipii proprii simbolismului, de o evoluţie în direcţia unei mari autenticităţi personale. O autenticitate tragică, a cărei înţelegere a tranzitat, după cum sesizează Daniel Dimitriu, de la un pol al receptării mai mult sau mai puţin convenţionale la altul, opus. De altminteri, interpretările cele mai avizate ale lirismului bacovian n-au făcut caz niciodată de "poza" lui, conspectîndu-i substanţa morală, într-un registru suficient de omogen. O "înţelegere imediată, confortabilă" îl viza pe bardul solitudinii, tristeţii, provinciei, al nevrozei, al constituţiei hipersensibile, evocate prin mijlocirea unei materialităţi simple, originare. Nu de un clişeu e vorba, totuşi, ci de o emblemă critică, degajînd o noutate. Iată aprecierea binecunoscută a lui E. Lovinescu: "Expresia celei mai elementare stări sufleteşti, e poezia cinesteziei imobile, ce nu se intelectualizează, nu se spiritualizează, nu se raţionalizează, cinestezie profund animalică, secreţiune a unui organism bolnav, după cum igrasia e lacrima zidurilor umede; cinestezie diferenţiată de natura putredă de toamnă, de ploi şi de zăpadă cu care se contopeşte. O astfel de dispoziţie sufletească e o dispoziţie muzicală, căreia i s-ar putea tăgădui interesul, nu însă şi realitatea primară; în ea salutăm poate întîia licărire de conştiinţă a materiei ce se însufleţe