Pare de mirare că la 11 ani de la revoluţie, într-o ţară în care au avut loc mai multe rînduri de alegeri şi s-au perindat la putere toate partidele mai importante de pe scena politică autohtonă se mai vorbeşte despre lipsa de autoritate a instituţiilor statului.

Ce au autorităţile din România de nu izbutesc, chipurile, să se facă ascultate? De unde le vine anemia?

De fapt, dacă trecem peste faptele diverse, autoritatea se face ascultată. Dar nu poţi cere omului să respecte ceea ce autorităţile nu vor să fie respectat sau, mai rău, nu respectă chiar ele. În faimosul caz Disici, s-a vorbit - şi apoi s-a dovedit - că poliţia din Timişoara e compromiţător vîrîtă în afacerile celor pe care ar trebui să-i bage la răcoare. Despre Disici însuşi se spune, în mediile rău famate ale Timişoarei, dar şi printre procurorii din oraş, că ar fi fost omul de casă al mafiei arabe din zonă. Mai exact că s-ar fi ocupat de escortarea mărfurilor de contrabandă ale unor arabi certaţi cu fiscul. Poliţia din Capitală se plînge că nu are curajul să pătrundă în anumite cartiere din cauza bandelor care activează acolo. Dar bandele acestea au coborît în desant în Bucureşti? Nu s-au format sub nasul poliţistului de cartier care în loc să-şi informeze superiorii se ţine adesea de toartă cu inşi de cea mai joasă factură?

Cum bine ştim, se întîmplă şi ca poliţistul de cartier să le povestească superiorilor săi ce se cloceşte sub ochii lui, însă superiorii lui sînt cei care au o relaţie vinovată cu cine ştie ce nemernici care plătesc sus, să nu se amestece nimeni în afacerile lor de jos. Încît poliţistul care nu-şi ţine gura ajunge uneori să se bată peste ea şi să se considere prost că nu-şi caută şi el o sursă secretă de venituri.

Din cînd în cînd, autorităţile Bucureştiului mai fac cîte un comando prin pieţe, la sfîrşit de săptămînă, aidoma ziariştilor în criză de