Două întîmplări m-au determinat să scriu această altfel de cronică, o mică abatere de la regula şi obişnuinţa fiecărei săptămîni. Nu de mult, aflîndu-mă cu o mică problemă la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti, ochii mi-au căzut pe un afiş care anunţa un spectacol în Amfiteatrul unde de obicei se ţin cursurile pentru studenţii de la Medicină, prelegeri medicale ş.a.m.d. Prima oară mi s-a părut că nu citesc bine, dar agitaţia din jur m-a dezmeticit: doctori, asistenţi, bolnavi se îndreptau spre locul în care teatrul le vestise întîlnirea atît de inedită. Terapia prin artă s-a aplicat şi la noi, ca şi în Occident, în şcoli şi orfelinate, aziluri sau puşcării. N-a lăsat pe nimeni indiferent, mulţi văzînd pentru prima dată un spectacol. Din informaţiile pe care am reuşit să le strîng am aflat că popasul teatrului într-un spital este primul de acest fel. Trupele ambulante din Evul Mediu şi nu numai jucau în pieţe publice sau la Castel. În lumea agitată în care trăim, cu boli, mizerie şi suferinţă mi se pare extraordinar ca teatrul să bată la porţile unui spital, iar acestea să se deschidă. Dincolo de spectacolul propriu-zis, altul avea loc în sală. Atît de aproape de mine, încît îl simţeam epidermic. Boala umileşte şi uniformizează, prezenţa morţii este palpabilă, concretă, iar bolnavii par înregimentaţi într-un batalion unitar pentru că şi lupta lor este comună. Ca şi duşmanul pe care vor să-l răpună. Ceva din comportamentul acestor spectatori, din tipul de disciplină impusă ad-hoc, mă ducea cu gîndul la atmosfera sălilor cu elevi. Acelaşi tip de rumoare, de aşteptare, de inocenţă. Şi ceva esenţial îi despărţea: hazardul. El i-a adus aici, iar experienţa dură pe care o parcurg se dublează acum. I-am întrebat pe mulţi şi mi-au răspuns că sînt de la ţară sau nu, dar că, în orice caz, n-au văzut niciodată teatru pe viu. Niciodată. O bătrînă din Teleorman, care n-a înţe