Apariţia Agendelor lui E. Lovinescu ar fi trebuit să fie un eveniment literar şi să facă vîlvă enormă într-o viaţă literară în care, de o jumătate de secol încoace, recuperările unor documente de acest tip se numără pe degetele de la o mînă. Chiar salvarea caietelor de însemnări pare să ţină de o ordine miraculoasă a lucrurilor, de o lume în care, vorba lui Bulgakov, manuscrisele nu ard. Întîmplarea o povesteşte D-na Monica Lovinescu în prefaţa primului volum (Ed. Minerva, 1993): �...după plecarea mea din ţară, autorităţile comuniste confiscaseră apartamentul de pe bulevardul Elisabeta, înghesuind în camioane biblioteca lui E. Lovinescu destinată rugului. De la acest incendiu, mama, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, reuşise să salveze romanul Mălurenii şi "Jurnalul". În timp ce percheziţia era în toi se îmbrăcase pur şi simplu cu caietele manuscrise, legîndu-le cu o sfoară pe trup. A rupt o rochie, a prins-o cu ace de siguranţă, a aruncat pe umeri o haină şi a transportat (cîte transporturi, unul-două, mai multe?) manuscrisele pînă la o ambasadă străină".

De ce, totuşi, publicarea Agendelor (titlul e ales de Monica Lovinescu) n-a avut un ecou pe măsura evenimentului? Există, cred, două cauze clare ale acestui �deficit de receptare". Cea dintîi e faptul că, din motive lesne de înţeles (transcriere, cercetare în vederea notelor, editare) documentul nu a apărut integral nici pînă astăzi. Din 1993 încoace s-au publicat, la intervale mari, patru volume şi însemnările au ajuns abia la anul 1936. Publicul şi criticii nu au aşadar o privire de ansamblu asupra documentului, iar comentariile sînt, prin forţa lucrurilor, lacunare. A doua cauză, mai importantă, ţine de însăşi substanţa notaţiilor. Fiind de o concizie maximă, cu abrevieri şi formulări aproape codificate, însemnările lui Lovinescu nu oferă o lectură reconfortantă de tipul Jurnalului lui Sebastian sau al