În acest spaţiu al ficţiunii securizante şi al abstracţiunii morale, Eustaţiu Stoenescu poate să facă, fără a da senzaţia vreunei slăbiciuni sau problematici predilecte, orice: portretistică, compoziţii, peisagistică naturală şi citadină, naturi statice, pictură bisericească etc. în cele mai variate stiluri şi maniere: academiste, pleneriste în sens larg, intimiste, taşiste, impresioniste, spaniole, grigoresciene, andreesciene, luchianiene, amaniene şi chiar tonitziene. Această bogată putere de acoperire, în măsură să satisfacă nenumăratele orizonturi de aşteptare ale timpului, asociată, aşa cum s-a mai afirmat, cu o neobişnuită forţă de exprimare, dar şi cu segmentul cel mai influent din societatea românească interbelică, acela al formatorilor şi al distribuitorilor de opinie, constituie premisa majoră a locului privilegiat pe care Eustaţiu Stoenescu l-a avut în spaţiul nostru artistic din această perioadă. Faptul că imaginea lui s-a voalat ulterior pînă aproape de stingere nu este nicidecum o expresie a ingratitudinii. Pictorul şi-a sedus timpul şi a oferit nenumărate paliative istoriei şi actorilor ei, dar nu a reuşit să coaguleze un mesaj convingător, dacă nu pentru durata lungă, măcar pentru intervalul de dincolo de orizontul clipei. Nereuşind, în afara unei severe stăpîniri a meseriei şi a unei certe acurateţi a expresiei, nici să propună perspective estetice noi şi nici să pună în cauză problemele de limbaj, el nu a avut măcar prezenţa de spirit de a construi o lume coerentă denotativ, aşa cum a făcut-o, de pildă, Corneliu Baba. In inventarul său de forme nu există nici un principiu coagulator şi nici o aspiraţie spre idealitatea care motivează episodicul şi îi dă credibilitate dincolo de zbaterile lui efemere. Dacă tuturor acestor elemente le mai adăugăm şi unele motive exterioare, cum ar fi, de pildă, boicotul din perioada comunistă, care avea în veder