Un filozof arab din secolul al XIV-lea era de părere că omul nu trebuie să se deplaseze mai repede decît mersul unei cămile, deoarece graba l-ar pune în situaţia de a-şi lăsa sufletul în urmă. Şi totuşi, dincolo de zîmbetul condescendent, se poate naşte pur retoric o mai gravă dilemă: oare cît de repede trebuie să se deplaseze gîndul unui om de spirit, dar cu destin precar, tocmai pentru ca să-şi lase sufletul în urmă - cîştig şi reper artistic ori moral inocenţelor ce-i vor succede...

O indiscutabilă conştiinţă critică a epocii sale a fost Pompiliu Constantinescu. România literară l-a evocat de curînd. Foiletonist talentat, consacrat la revista Vremea, trece - după opinia lui E. Lovinescu - în cea de a treia generaţie post-maioresciană şi devine o speranţă a criticii noi, un "legatar", ba mai mult, "delfinul criticii literare româneşti" (V. Streinu). Născut la 17 mai 1901, pe strada Sabinelor din Bucureşti, moare cu o săptămînă înainte de a împlini 45 de ani, în noaptea de 9/10 mai 1946, exact în locul unde văzuse lumina zilei. Iată, deci, o aniversare ce se impune a fi trecută prin purificatoarea flamă centenară, dar şi 11 luştri de doliu. Critic profesionist, risipindu-se cu credinţă şi înverşunare în efemere foiletoane săptămînale, se întreba adeseori ce interes vor mai stîrni cronicile sale după cincizeci de ani. Dureros amestec de luciditate şi orgoliu... De altfel, pe aceste două coordonate pare a-şi fi croit destinul. În 1924, după ce termină cursurile Facultăţii de litere şi filosofie din Bucureşti, refuză să-şi dea doctoratul sub îndrumarea lui Mihail Dragomirescu, pe motiv că nu-i împărtăşeşte teoriile. Pierde astfel ocazia de a-i deveni asistent profesorului al cărui "urmaş acreditat" se prefigura a fi prin seriozitate şi studiu enorm. Ca şi E. Lovinescu, următorul său mentor de durată, intră în calvarul neîntrerupt al învăţămîntului preunive