Cu o întârziere de trei ani, şi publicul nostru (de fapt o anumită parte a acestuia: cei 400 de cinefili bucureşteni, majoritatea tineri, care au umplut până la refuz sala cinematografului Studio) a putut vedea, graţie Festivalului de Film European - ediţia a 5-a, filmul belgian Rosetta.

La Bucureşti, ca de altfel pretutindeni unde a rulat, publicul a fost împărţit în două: unii au exclamat: "Zguduitor!". "Emoţionant" (şi superlativele au curs), alţii l-au catalogat drept "plicticos", "tembel", "enervant" etc. etc. De fapt, toate aceste remarci nu făceau decât să reproducă în mic virulentele polemici iscate la Cannes 1998 de prezentarea filmului fraţilor Luc şi Jean-Pierre Darddenne, toate centrate pe ideea de valoare în cinema şi, mai ales, genul de cinema - cinema de autor sau cinema comercial?! Cu această ocazie, David Cronenberg - preşedintele juriului ce a acordat filmului Rosetta trofeul suprem: Palme d'Or, şi Premiul de interpretare feminină debutantei Emilie Duquenne - arăta că aceste dispute l-au făcut să descopere "cât de multă lume a fost spălată pe creier de Hollywood". Într-adevăr, adepţii unui cinematograf al acţiunii şi al naraţiunii bine articulate, al dialogului abundent şi al răsturnărilor spectaculoase de situaţii - ca să nu mai vorbim de interpreţi faimoşi -, au toate motivele ca filmul să nu le placă. Un film care nu are o intrigă preexistentă şi care "se însăilează" pe măsură ce camera o urmăreşte pe eroină. Căci Luc şi Jean-Pierre Dardenne ("O singură persoană, dar cu patru ochi" - aşa cum obişnuiesc ei să se definească) nu o filmează pe Rosetta, ci - cu camera pe umăr - ei îi vânează fiecare mişcare, cel mai mic gest, expresia pe cale de a se naşte pe chip. Această fată, abia ieşită din adolescenţă, ce locuieşte împreună cu o mamă alcolică, într-o rulotă de la periferia unui oraş belgian, ştie, deja, că a avea o slujbă înseamnă a