"Poezia nu e decât literatura redusă la esenţa principiului ei activ" (II, 548). Chiar dacă nu eşti în stare - e cazul meu - să argumentezi ideea, intuieşti justeţea ei. Într-adevăr, poezia e sufletul literaturii. E ca esenţa - cantitativ neglijabilă - a parfumului faţă de un întreg flacon. Sigur, proza e mult mai bogată decât poezia, dar faţă de acea esenţă (există ea?), bogăţia prozei reprezintă un adaos impur.
Cel mult, te poţi consola, ca nepoet, cu o constatare. În aceeaşi măsură în care de la Aloysius Bertrand şi Baudelaire încoace am asistat la expansiunea poeticităţii - deci la efectul produs de mirajul ei - în poemul în proză, în versul liber şi, trecând de-a binelea pragul, în roman, în aceeaşi măsură, tot de la Baudelaire (cu chitanţele lui, cu piesele de mobilier şi cu Parisul însuşi) încoace, poeţii s-au lăsat tot mai mult atraşi de prozaic, până la a rupe odgonul care-i ţinea legaţi de poezia pură şi a trece de partea obiectelor neînsufleţite, cum spune un titlu al lui Francis Ponge (Le parti pris des choses).
Poţi face constatarea, e adevărat. Simţi, însă, că ea nu anulează justeţea părerii lui Valéry. Poezia rămâne regina literaturii. Ca de orice regină, a te apropia e dificil. Trebuie să fii măcar "aristocrat", adică - în situaţia noastră - să ai din naştere disponibilitate pentru înţelegerea poeziei. Când accesul la poezia autentică pare facil, e numai o închipuire. Mulţi cititori cred că-l înţeleg pe Eminescu. Ce mare greutate e în a pricepe poezia Pe lângă plopii fără soţ? E dificultatea de a n-o transforma în romanţă. Cititorii care doar cred că-l înţeleg pe Eminescu nu-şi dau seama că nu sunt de-ai locului; sunt ca vizitatorii îngăduiţi, duminica, într-un castel.
Nu scriu cu infatuarea "aristocratului" toate astea. Dimpotrivă, le scriu ca un servitor de casă mare. Acesta trăieşte în castelul nobililor, dar nu este de-a
