Există autori a căror operă nu se poate aprecia în afara vieţii lor, iar Ibrăileanu mi se pare a reprezenta cazul tipic. Mari poeţi ori prozatori au avut vocaţia non-biografică: la ei contează doar opera, apreciabilă în sine şi în absenţa oricărei referiri la existenţa lor terestră; după cum alţii şi-au combinat viaţa şi opera într-o unitate absolut inextricabilă, încît nu mai ştim dacă opera proiectează asupra vieţii autorului o aură salvatoare, ridicînd pînă la mit o existenţă, ori dacă nu cumva citim astăzi opera doar din simpatie pentru personalitatea autorului ei. În cazul criticilor (mai încape vorbă?), ar trebui ca vocaţia non-biografiei să domine: proiectate asupra unor idei şi opere străine, consideraţiile criticului se dispensează, în principiu, de tribulaţiile biografice ale autorului lor. Aceasta este regula, dar ea nu i se aplică şi lui Ibrăileanu.

Pentru că Ibrăileanu nu poate fi înţeles în afara unui complex spiritual moldovenesc, recuperat astăzi sub semn mai degrabă estetic. Iaşul patriarhal al începutului de secol şi somptuos - decripit în epoca interbelică; cercul Vieţii româneşti impus prin generaţii succesive, grupat în jurul aceluiaşi patron spiritual şi refăcînd paradigma Junimii şi a Convorbirilor literare; strălucirea deja crepusculară a unui mod de viaţă patriarhal, în care valorile spiritului se aflau încă la mare preţ; ritmul domol al unei existenţe situate, conform cronologiei verificabile, în secolul XX, dar care nu se depărtase de ritmul secolului romantic. În toate aceste structuri izoforme, spiritul lui Ibrăileanu se integrează drept componentă obligatorie, umbra discretă a criticului trece, insesizabilă, pretutindeni, cantonată definitiv într-o epocă ce se defineşte sub semnul nostalgiei. Din "moldovenism", ca stil de existenţă, va face de altfel Ibrăileanu una dintre dominantele sale culturale şi va construi Spiritul cr