Voi continua expunerea zilelor de proiectie ale festivalului de la Cannes (sub indemnul lui Fellini), chiar daca pentru toata lumea palmaresul este deja cunoscut, iar in incheiere voi incerca o premiere subiectiva.

Duminica 13 mai nu a fost o zi cu ghinion. Am vazut doua filme foarte bune.

Fratii Coen revin in forta (dupa usorul declin Marea hoinareala) cu The Man Who Wasn’t There – film „noir“, realizare tehnica de exceptie (premiul de regie) si un actor – Billy Bob Thornton – de zile mari, pe care il vedeam in competitia pentru interpretare masculina. Anii ’50 intr-un mic orasel american, un frizer anodin, scirbit de viata si de sotia infidela (Frances McDormand), incearca sa dea lovitura printr-o investitie surpriza. Urmeaza un santaj si apoi un sir de crime si accidente neprevazute. Este ceva in genul Postasul suna intotdeauna de doua ori, dar cu mult umor in diversele rasturnari de situatie si cu un sfirsit ce duce spre scaunul electric, dar care pune sub semnul incertitudinii intriga povestii.

Seara a urmat proiectia La Pianiste de Michael Haneke, care a declansat „scandalul“ festivalului. Nu a fost nici La maman et la putain al lui Eustache si nici Marea crapelnita al lui Ferreri, dar scenele „tari“, de sado-masochism, violuri si momentul de peep-show, de altfel perfect justificat de tratarea subiectului, au stirnit protestele publicului pudibond. Relatia tensionata, un fel de dragoste si ura intre mama (Annie Girardot in revenire pe platouri cu un remarcabil rol de compozitie) si fiica, o domnisoara batrina, profesoara de pian, interpretata de Isabelle Huppert (poate cel mai evident premiu feminin) este perturbata de aparitia unui barbat tinar, frumos si talentat care se indragosteste pasional de pianista. Medical, totul se explica prin isteria unei femei de 40 de ani cu pulsiuni voyeuriste si sado-masochiste declansate de reprimarea