Alina MUNGIU-PIPPIDI

Ultima cruciada

Roman. Cuvint inainte de Monica Lovinescu, Editura Humanitas, Bucuresti, 2001, 344 p., f.p.

Cum in materie de advertising cultural stam inca destul de prost, pot aparea unele neintelegeri atunci cind o carte beneficiaza de o lansare cum se cuvine, de o reclama buna, cind autorul (sau managerul sau) stie sa faca din text un eveniment. In acest caz, o initiativa laudabila, de promovare, se poate transforma intr-o capcana pentru cei neavertizati. Cam asa s-a intimplat cu romanul Alinei Mungiu-Pippidi. Aparut la o editura de prestigiu (care nu promoveaza, de obicei, literatura romana contemporana), cu o prefata plina de superlative semnata de Monica Lovinescu, scris de un autor cu multiple calificari (dintre care cea mai importanta imi pare a fi aceea de „comentator politic la televiziune“, asadar o figura foarte cunoscuta in mediul extraliterar), romanul Ultima cruciada pare facut sa aiba succes chiar inainte de a-l deschide. Si asta nu e un lucru rau. Problema este ca si multi „intimpinatori“ de la noi au cazut in aceasta masinarie mediatica si s-au grabit sa dea verdicte. Un lucru de neiertat, dupa parerea mea, in cazul unui critic. El trebuie sa semnaleze aparitia cartii, sa stabileasca locul ei aproximativ in literatura contemporana, judecata de valoare (prompta) cazind pe ultimul loc – de obicei, ea se face atunci cind cartea este evident proasta (carti evident bune nu prea poti semnala de indata ce au aparut – ele devin bune pe masura ce sint citite).

Lucrul care m-a frapat in mod placut este epicitatea redescoperita (in literatura noastra postmoderna ea a cam avut de suferit) in Ultima cruciada. Este un text in care fluxul narativ sta pe primul loc: cititorul il poate citi cu usurinta, meditatia asupra structurii si simbolurilor (nu putine) vehiculate fiind de planul secund. Se citeste pe