"...poezia pretinde sau sugerează un 'Univers' distinct: univers al relaţiilor reciproce, analog cu universul sunetelor, în care se naşte şi se mişcă gândirea muzicală" (I, 1502). Această definiţie "mallarméeană" a poeziei reflexive are un singur neajuns, care nu e grav - la urma urmelor, nu ideile despre literatură îl fac pe om să sufere -, dar este tipic pentru specia intelectual: cum am mai observat, pretinde a fi definiţie a poeziei în general, în esenţa ei. În realitate, pregătită de romanticii germani, şi-a încetat existenţa, ori şi-a supravieţuit începând de pe la 1930. De atunci încoace, poeţii s-au întors către real.
Originea romantică se confirmă. În fragmentul 238 din Athenäum, Friedrich Schlegel scrie, cam la 1800: poezia "ar trebui ca în fiecare dintre reprezentările ei să se prezinte şi pe ea însăşi şi să fie pretutindeni totodată poezie şi poezie a poeziei". Mă simt flatat ca astronomul care descoperă pe hârtie o constelaţie până la care aparatul lui (bibliografic, în acest caz) abia mai târziu a pătruns.
*
* *
"Înlănţuirile. Nu e cu putinţă şi deci nu ştim să înlănţuim parfumurile. Dacă am putea şi am şti, ce muzică!" (II, 742). Valéry a fost fiul adoptiv al lui Mallarmé. Aşa se explică de ce îşi ignoră bunicul. Baudelaire a făcut mai mult decât să "înlănţuiască" parfumurile. Le-a pus în stare de corespondenţă cu sunetele, culorile, până şi cu frăgezimea trupului de copil. Ca să nu mai vorbim de unchi: Rimbaud a introdus şi limbajul în această înlănţuire: vocale, negru intens al muştelor verzui, mirosuri, putrefacţie, umbră, gheţari, corole tremurătoare, purpură, sânge, râs.
Din păcate, la fel ca aceia care au vrut să "explice" versul "A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu" nu prin iniţiativă liberă de poet, ci printr-un impuls fiziologic ştiinţific demonstrabil de a asocia aceste vocale cu aceste cul
