Căderea lui Petre Roman şi înfrăţirea Regelui cu Iliescu arată cu claritate că în primăvara anului 2001 s-a încheiat un ciclu din istoria recentă a României. Cu alte cuvinte, s-a pus punct unui fel de a face şi de a înţelege politicul. �Politica între politicieni", care a exasperat atâta lume, a lăsat loc pragmatismului - fireşte, un pragmatism à la Roumaine, căzut mai ales pe mâna mitocanilor, a nesimţiţilor şi a inculţilor. Chiar pumnii în cap care l-au năucit pe Vadim în ultimele săptămâni, prin abandonul în masă al parlamentarilor P.R.M., trebuie înţeles, până la un punct, în cadrul aceleiaşi schimbări de paradigmă.

Actanţii jocului politic s-au săturat de primadonele rămase în urma vremii, de pariurile prosteşti pe realităţi ce nu mai spun astăzi nimic. Zgomotoasa cădere a lui Petre Roman - �omul Franţei", după cum îl califica cineva - se leagă oarecum de consistenţa tot mai precară a �Hexagonului" galic în jocurile politice internaţionale. După cum şuturile încasate de Vadim trădează o saţietate nu atât la adresa Securităţii ca instituţie represivă (al cărei ultim protector a devenit �tribunul"), ci la adresa incapacităţii acesteia de a răspunde nevoilor fundamentale ale individului. Problema cetăţeanului turmentat nu e imoralitatea Securităţii, ci faptul că ea se dovedeşte cu totul opusă intereselor plebei îndobitocite care a votat pentru ea.

Mult mai interesantă e �vira" lui Ion Iliescu, detractorul-şef al monarhiei. Performanţa e, orice s-ar spune, remarcabilă. Drumul parcurs de la scrâşnitul printre dinţi �ex-Regele Mihai" la mierosul �Sire", ieşite din aceeaşi gură bolşevică, trasează o întreagă istorie a nemerniciei româneşti. Cum n-am văzut, în ultimii zece ani, nici un caz de convertire sinceră (înafară, fireşte, de ticăloşirea multora dintre cei care păreau să se situeze pe �partea bună", convenabil trecuţi în bărcile adversarilor),