Aşa că... reluă criminologul - aprinzîndu-şi un al doilea Kent în plin răsărit - soarele răsărind de vreo cîteva minute, aruncînd o pajişte nemărginită, un culoar de foc infinit pe întinsul mării calme încă, adormită parcă, stăpînită încă de fiorul ori duhurile nopţii... Şi nu mai spuse nimic. Ceilalţi doi, de pe rogojina fină de pai de orez, o amintire a celui dintîi, a economistului, care călătorise de mai multe ori în China...; ceilalţi doi, vasăzică, economistul şi matematicianul, profesorul, cel mai tânăr din cei trei noctambuli protestară la aprinderea ţigării. Cu toate că fumau şi ei, amândoi, dar numai după masa de la prînzi, pînă cel mult la miezul nopţii al aceleiaşi zile, strict.

Interdicţia celor doi, amicală, deşi vehementă, îl siliră pe criminolog să arunce restul de Kent mai de vreme de a fi ajuns, măcar, pîn-la jumătate. Mucul, azvîrlit pe nisip, acum cînd lumina orbitoare a soarelui de vară umpluse văzduhul, nu mai avu jocul acela al lui de artificii sau de semnalment de gară pustie...

Profesorul cel tînăr, care pînă atunci nu se arătase prea vorbăreţ, ţinu să afle ce se mai petrecuse cu Veniamin, băiatul de 15 ani, Hipolit, mă rog... Şi ce se mai întîmplase în cazul nevestei bietului Ghiţă, Lucreţia... E ce încercase criminologul să ascundă, să fie prea lămurit... Matematicianul însă avea fler. După expertiza psihanalitică, adevărul, părea ştiut. Într-adevăr, după nici cinci-zece minute, când încă mai şedeau pe plajă privind astrul zilei, roşu, măreţ, prevestind secetă, povestise lucrul acela ciudat. Cu trei-patru ani în urmă, Veniamin, care avea vreo 12 ani şi se juca singur prin sat, se apropiase de casa cu stuf a lui Ghiţă care, pe atunci, avea un măgar căruia îi ziceau Tăchiţă. Şi Veniamin dîndu-se după casă şi privind în grajdul în care mai era un cal, şi Tăchiţă, le văzuse pe cele două fetişcane, pe Lucreţia şi pe încă una,