În termenii politicalelor de la noi, marile gesturi, acelea menite să rămînă în istorie, nu pot fi deosebite de simpla gesticulaţie, adesea lipsită de sens, a majorităţii politicienilor români.
Din perspectiva nesfîrşitelor ciondăneli şi suspiciuni mărunte, a loviturilor şi contraloviturilor dintre partide sau în interiorul partidelor asemenea gesturi sînt greu de perceput. Din '90 încoace ne-am deprins cu ideea periculoasă că în orice negociere se ascund germenii unui posibil scandal şi că o înţelegere parafată azi nu înseamnă decît un moment de respiro înainte de reluarea confruntării.
Nu presa e de vină pentru instalarea acestor deprinderi. Presa îşi face datoria să afle, uneori exagerează sau dă o interpretare greşită informaţiilor pe care le primeşte. Dar nu presa face negocieri şi nu ea e răspunzătoare de faptul că oamenii politici uită de la o zi la alta ce au semnat, aruncîndu-se cu capul înainte în polemici distrugătoare de teamă că ar fi putut ajunge la o înţelegere care, de fapt, îi dezavantajează. Sau, mai adeseori, pentru a demonstra că şi-au păcălit partenerul, care n-a înţeles că a picat pe locul doi.
Aceştia sînt termenii în care au fost priviţi discretele, totuşi negocieri între Cotroceni şi Versoix.
Revenit la Cotroceni, preşedintele Iliescu nu putea ignora că în cei patru ani cît a lipsit de acolo relaţia preşedinţiei cu Regele Mihai s-a schimbat profund. Nu putea ignora nici că Regele, se poate întoarce acum oricînd doreşte în România graţie unui paşaport eliberat de autorităţile române. Astfel că în loc să se cramponeze de vechea sa atitudine faţă de Rege, cum li s-a părut multora de la sine înţeles, Ion Iliescu a dat curs unei reguli a preşedinţiei pe care nu el a stabilit-o, aceea că între Cotroceni şi Versoix există un canal normal de comunicare.
Din proprie iniţiativă sau bine consiliat, Ion Iliescu a
