Câte cărţi poartă semnătura Mayei Belciu, pe toate le-a scris îndrăzneţ, persiflant şi febril, cu inteligenţă analitică şi cu acut simţ al poeziei grave despre realităţi pulsând o virulentă simţire fabuloasă. Rând pe rând, au văzut lumina tiparului romanele Blana de focă (1966), A unsprezecea poruncă (1969), La cules de vipere (1978), Dionys sărmanu (1984), Vin americanii... destin amânat (1998) şi volumul de proze scurte Moartea Centaurului (1970). Pentru că unele dintre ele nu au trecut uşor de cenzură, publicarea lor a suferit întârzieri faţă de data predării la editură. Scriitoarea le povesteşte cu năduf istoria. O repet şi eu, cu surpriza că atât de banal poate apărea în 2001 jocul exasperant al nervilor de odinioară. Am citat, în ordinea apariţiei, Moartea Centaurului. Cartea prefigurează parţial romanul Dionys sărmanu, dar acestea au apărut abia după 14 ani. Manuscrisul predat editurii în 1970 a fost publicat în 1984, exact în forma în care fusese predat, după ce a fost de două ori respins şi de două ori întors de la cenzură. Repetând istoria romanului Dionys sărmanu, La cules de vipere nu a putut fi tipărit decât în 1978 şi numai la intervenţia lui Marin Preda. Deşi scris mult înainte, Dionys sărmanu a avut cel mai îndelungat stadiu de aşteptare. În ce constau incriminările? În surprinderea vieţii cu extremă sensibilitate şi mai ales cu luciditate. O viaţă neliniştită, torturantă, împărţită în imagini reale şi simboluri, greu de precizat care din ele mai deformante, tocmai pentru vibraţia necontrafăcută a vieţii, pentru organicitatea surprinderii asperităţilor, vicleniilor, strălucirilor şi a tuturor laolaltă.

Tenacitatea de a se menţine în spaţiul geografic bănăţean, implicaţiile afective care se accentuează prin imagini de o surprinzătoare îndrăzneală şi prin culoarea ambianţei, însuşirea de a capta densitatea materiei, concentrarea pe frumosul