O noţiune gramaticală rămasă pentru o vreme oarecum marginală şi-a găsit în ultimii ani explicaţii şi aplicaţii foarte interesante. Modul prezumtiv, introdus pe la jumătatea secolului al XX-lea în gramaticile româneşti, dar nedovedindu-se pesemne suficient de convingător încît să i se atribuie un loc stabil şi în manualele şcolare, este "redescoperit" acum graţie relevanţei sale pentru unele teorii şi interpretări mai noi, legate de marcarea lingvistică a formelor, a gradelor şi a surselor cunoaşterii. Enumerînd diferite construcţii verbale cu a fi, C. Noica mărturisea, din punctul de vedere al nelingvistului, o oarecare perplexitate faţă de natura modului: "De altfel, mai avem şi un straniu mod verbal, pe care-l numim prezumtivul, şi care ne poate duce la forme ca va fi fiind să fie, ba chiar va fi fost să fie" (Cuvînt împreună despre rostirea românească, Humanitas 1996, 292). În ultimii ani s-au înmulţit cercetările asupra unei categorii pe care am pomenit-o deja cu altă ocazie, a aşa-numitelor evidenţiale: cuprinzînd mijloacele lingvistice prin care vorbitorul indică sursele informaţiei pe care o vehiculează. În genere aceste surse pot fi experienţa proprie (perceptivă), o operaţie mentală (raţionament, presupunere, creare de ipoteze) sau comunicarea de către altcineva. Un mesaj banal - de exemplu "Plouă" - poate fi însoţit de indicaţii asupra sursei - "Uite, plouă" (percepţie directă); "Probabil plouă" (inferenţă); "Cică plouă" (relatare) - , cu consecinţe directe asupra gradului de credibilitate atribuit unei informaţii. Prezumtivul românesc oferă forme gramaticalizate pentru a exprima inferenţa - "Nu răspunde: o fi plecat" - sau preluarea unei informaţii de la alţii (cu păstrarea distanţei) - "O fi el deştept, dar n-a ştiut ce să răspundă". Despre acest subiect a scris în ultimii ani mai multe articole foarte interesante Sanda Reinheimer-Rîpeanu (a se ved