Fost-au vis sau nu? Aceasta este întrebarea cititorului care încheie Jurnalul lui Mircea Cărtărescu (Humanitas, 2001), carte halucinantă, în care tentaculele visului prind realitatea şi o strivesc. Pentru prima dată într-un jurnal, viaţa din vis este incomparabil mai puternică decît viaţa din viaţă. Iar cel care spune eu în aceste pagini are un geamăn din familia tuturor naratorilor cărtărescieni: omul din vis. Convenţia eului din jurnal este îmbogăţită cu un soi de dublu: visătorul care se visează real şi nu mai ştie dacă nu cumva e omul real care se visează visător. Jurnalul lui Mircea Cărtărescu devine astfel o splendidă ilustrare autobiografică a cunoscutei poveşti cu fluturele şi filozoful Ciuang-Ciu sau a pildei lui Pascal despre regele care, în fiecare noapte, timp de 12 ore, s-ar visa meşteşugar şi ar fi la fel de fericit ca meşteşugarul care timp de 12 ore pe noapte s-ar visa rege.
Cititorul amator de anecdotă, de bîrfe inedite din lumea literară românească, de priviri prin gaura cheii, va fi dezamăgit. Abia dacă va recunoaşte cîţiva franjuri ai realităţii anilor 1990-1996, pe care-i cuprinde jurnalul publicat. Senzaţia la lectură este că lumea jurnalului este una perfect autonomă, cu insesizabile căi de acces spre lumea comună, la fel cum lumea plină de culoare şi de aventură a omului care doarme lîngă tine, lipit de tine, îţi rămîne străină şi inaccesibilă, perfect disjunctă de lumea ta banală de om treaz. Jurnalul lui Mircea Cărtărescu este o voluntară mise en rêve a vieţii.
Ieri am avut o stare asemănătoare drogării. Exaltarea şi fericirea nu mă mai încăpeau, timpul se oprise şi prezentul sfîrîia ca un pahar de şampanie, şi fiecare băşicuţă sfîrîitoare era un cosmos în expansiune. Mă uitam la un serial TV şi nu-nţelegeam nimic, pierdusem şirul logic al înlănţuirii scenelor. Cadrele erau izolate şi trăiau pure, ca nişte petale de
