Discursul ca suplinire a acţiunii politice

Despre scriitori se spune destul de des că nu au ce căuta în politică. Pe această temă se pronunţă atît politicienii (de profesie?!...) cît şi scriitorii, dar şi simplii... alegători. Formulările în această direcţie venite din partea breslei scriitoriceşti se subsumează mai mult esteticii de comportament, poate eticului, cele ale alegătorilor/ cititorilor nu depăşesc anumite limite ale persuasiunii, de aceea "reacţiile" politicienilor cîştigă o conotaţie specifică. Asemenea reacţii sînt mai ales expresia unei constante preocupări legate de apărarea unui teritoriu propriu (privilegiat, cînd privilegiul poate fi identificat sub varii aspecte), dar poate fi descifrată şi o altă logică a faptelor, alte incongruenţe. Nu intenţionăm acum, desigur, să clarificăm dacă, în comparaţie cu politicianul, scriitorul e mai eficient politic, dar în tentaţia planului de manifestare politică a scriitorului se poate bănui activarea unor elemente de structură şi, de ce nu, de practică diferite, indigeste pentru "politician".

Din evoluţia vieţii politice a ultimilor ani - de readaptare sau reevaluare a îndeletnicirilor politice - se poate observa că politicienii acced mai uşor la exerciţiul discursului decît la cel al acţiunii politice. Şi aici, în spaţiul discursului (ce se vrea identificat ca expresie a unei voinţe productive) se întîmplă una dintre cele mai curioase şi mai palpitante confruntări dintre... politicieni şi scriitori. De la promisiunea electorală, trecînd prin tot felul de asocieri şi disocieri partinice, şi pînă la explicaţia revanşardă sau consolatoare a căderii de la putere, discursul politic se întinde ca o pînză de paianjen peste întreaga realitate. De la căutarea unor cuvinte şi sintagme (de lemn) mobilizatoare, la activarea instituţiei promisiunii, toate ilustrate de declaraţii, programe, interviuri, dez