O zi infernală Dragii şi stimaţii mei,

Mă uit la TVR2 şi văd un şantier de construcţii în New York, şi m-ar inspira să vorbesc cu cineva, dacă aş avea cu cine... Părinţi la ţară, fraţi şi prieteni în... Canada, S.U.A., Marea Britanie etc... Sună cunoscut, nu? Aşa că vă scriu dvs., dintr-o nevoie imperioasă de a mă exprima, chiar şi numai retoric, către cineva care să audă/înţeleagă ideea şi să mă "ajute" într-un mod cît se poate de cert, chiar dacă indirect, adică să afle că exist . Nu eu, ca individ, ci oameni în situaţia mea. Adică vreau să vorbesc despre ORIZONT, şi nu orizontul de "peste gard" (NATO, UE, Bulgaria sau altele pentru care ne tot "arde" o grijă), ci orizontul realizării unei personalităţi/potenţialităţi sau cum i s-o spune. Cazul: inginer, 35 de ani, fără familie proprie, lucrînd la o firmă româno-americană de proiectare asistată de calculator, provenind dintr-o zonă de cercetare şi abordînd un domeniu încă de "avangardă": analiza de rezistenţă asistată de calculator... Sau CAE, dacă asta înseamnă ceva pe plaiul ăsta mioritic... Circumstanţele: facem "munca de jos" pentru mari firme americane sau europene, pentru că de munca de sus nu are nimeni nevoie pe aici... Sentimentele: amestecate... În principiu, un inginer a fost întotdeauna mai mult decît un ouvrier , dar mai puţin decît un intelectual. Amuzant, nu? Orice educaţie ai avea, un "profesor" cu Facultatea Muncitorească făcută în goana alfabetizării, electrificării, naţionalizării sau mai ştiu eu cărui fenomen plin de bune intenţii, e pus să-ţi "dea clasă" în orice situaţie... Istorie: făcut şcoala în Braşov, la liceu "bun"... Tras cu pumnul peste gură o viaţă întreagă, şi înainte şi după '89, de invariabilul "ce ştii tu?" al "elitelor": şefi, profesori, lideri politici, mitocani cu bani... Ce ştiu eu? Ceva ce o să vă spun şi dvs., nu fără ură şi vehemenţă şi nu fără să ridic un pumn