"Drinking doesn't cure my problems,

but at least it puts them on hold 'till tomorrow "

(din înţelepciunea inscripţiilor de pe tricouri) Cu salariul mediu pe economie, o casă se poate construi în vreo cîteva secole. Maşina înseamnă ani de privaţiuni, iar pentru un frigider sau televizor e nevoie de inginerii financiare demne de un Soros de cartier. În schimb, dacă vrei să bei, se poate aranja pe loc. Industria naţională e alături de tine, cu o ofertă din cele mai generoase: palincă de diverse judeţe, vodcă din colecţia Stalin, ţuică aşezată după numărul de prune sau pur şi simplu alcoolul pur vîndut în pungi prin pieţe (pentru cunoscători). Cele mai populare sînt mărcile portabile. E vorba de cele ambalate în sticle mici, care încap în buzunarul de la salopetă şi care îţi pot fi alături întreaga zi de muncă (dacă nu eşti chiar lacom). Acum vreo cîţiva ani, cînd la modă erau staţiile de emisie-recepţie, o firmă românească dădea lovitura cu "Motorola" - o cutie de carton paralelipipedică, din care vodca se bea cu un pai. Numele arată încă o dată înclinaţia spre metafizic a poporului - fiindcă ce altceva e o beţie zdravană decît un act de comunicare la mari distanţe, între suflete pereche adunate la (sau sub) aceeaşi masă? Preţul e oricum mai bun decît cel al impulsului. Cu o Tanita (lichior de ciocolată, 200 ml) care te costă doar 14.000 de lei stai de vorbă mai mult de o jumătate de oră. Cu Romtelecom (la 600 de lei minutul) ieşi mai scump. În plus, efectul de înveselire al Tanitei e mai persistent decît al oricărei convorbiri telefonice - cel puţin aşa declară, cu fălcile încleştate, utilizatorii. Pe vremuri, între directorii care trăgeau la măsea şi şoferii lor se stabilea un limbaj conspirativ. "Şefu', să vă mai aduc nişte dosare?" era întrebarea inevitabilă după pauza de prînz, cînd setea lichidă înfăşa orice chef de muncă. Dosarele erau sticle